Românul self-made

Se spune că unii oameni albesc peste noapte. Pe Mircea Lucescu fotbalul l-a albit în timp, aşa că trăsnetul de la Doneţk l-a prins cumva pregătit. În fond, ce ţi se mai poate întîmpla la 62 de ani decît să […]

Se spune că unii oameni albesc peste noapte. Pe Mircea Lucescu fotbalul l-a albit în timp, aşa că trăsnetul de la Doneţk l-a prins cumva pregătit. În fond, ce ţi se mai poate întîmpla la 62 de ani decît să retrăieşti alternanţa victorie-înfrîngere? Vară-iarnă, succes-eşec, cald-rece, triumf-cădere. Chiar aşa, ce i se mai putea întîmpla lui nea Mircea?

În general, nu-i bine să pui la îndoială uriaşa forţă de scenarist a destinului. Era 2-1 pentru Şahtior, cei de la Sevilla în frunte cu Juande Ramos se dădeau de ceasul morţii pe banca de rezerve şi în teren, semn că în continuare nu-i interesează deloc Cupa UEFA, dar deloc!! – temă propusă de andaluzi înaintea meciului cu Steaua. Rămăseseră 18 secunde din prelungirile timpului regulamentar, arbitrul italian Paparesta nu împărţise favoruri exagerate gazdelor, dar nu-i împinsese nici pe spanioli spre careul lui Şust. Daniel Alves – cu mutra aceea a lui de mic traficant – sfidează frigul din bazinul minier al Donului în tricou cu mînecă scurtă şi ignoră fundaşii care sar la cap. Bate ultimul corner, timpul pare suspendat, în aer miroase a dezastru şi a infiltrare în liniile inamice.

Palop, golgeter sublimat în portar, loveşte perfect cu capul, fără marcaj, fără opoziţie, fără milă. Mingea se duce în poartă şi speranţele lui Mircea Ghinionescu se duc pe apa sîmbetei. Miliardarul Rinat Ahmetov priveşte prostit şi începe să descopere farmecul pervers al fotbalului. Ce a urmat nu mai contează, iar golul lui Chevanton a desăvîrşit execuţia începută de tandemul Alves-Palop. Spre cinstea lui, Lucescu nu a făcut o scenă, nici nu i-a dat o palmă lui Marica, aşa cum făcea odinioară cu Răducioiu. Şi-a trăit amarul cu demnitatea celui care a trecut dincolo de bariera suferinţei. „Doar asta mai rămăsese. Acum pot spune că mi s-a întîmplat tot în fotbal”, a zis Lucescu. Resemnat. Probabil, posibil. Terminat? Nu, în nici un caz! Aici este secretul. Nebunia de esenţă superioară de a merge înainte. Forţa de a răzbi în viaţă, reuşind un milion de lucruri bune şi comiţînd mii de prostii, perseverent mereu, strălucitor nu o dată, neinspirat alteori, întotdeauna el însuşi.

Viaţa lui Mircea Lucescu ar trebui predată nu la şcolile de antrenori, ci în şcoli pur şi simplu. Peste toate trădările destinului, peste toate compromisurile şi împotriva tuturor greşelilor, el a reuşit. Românul self-made. A creat un stil, a impus o tendinţă. A crescut şi a reformat jucători, trăieşte cu impresia că i-a crescut şi pe cei pe care nu i-a crescut. Ne-a eliberat de arbitrar, nu s-a eliberat niciodată de arbitri. A muncit, a trăit în intimitate fotbalul. În faţa unor asemenea oameni nu trebuie să batem pas de defilare, dar e bine să păstrăm o anumită distanţă. Altfel, începem să le numărăm ridurile de pe faţă şi ni se pare că între noi şi ei nu-i nici o diferenţă.