Pantilimon, pentru noi eşti Cojocaru 2

După dictatura jucătorului-vedetă a început dictatura antrenorului supărat că n-a fost sau că nu mai e vedetă

Am înţeles mesajul vostru. Fotbalistul are dreptul fundamental de a tăcea. Şi de a înghiţi cu zîmbetul pe buze mizeriile antrenorului. Călit prin […]

După dictatura jucătorului-vedetă a început dictatura antrenorului supărat că n-a fost sau că nu mai e vedetă

Am înţeles mesajul vostru. Fotbalistul are dreptul fundamental de a tăcea. Şi de a înghiţi cu zîmbetul pe buze mizeriile antrenorului. Călit prin abstinenţe de tot felul, mai ales prin absenţa meciurilor oficiale, tînărul nostru jucător va fi gata într-o bună zi să confirme. Încleiată de atîta stat pe bancă, ea, speranţa mereu ocolită, va fi aptă să arate tuturor că nu-i decît o loază inutilă, care mai găseşte şi tupeul să se revolte. Prin urmare, căci vorbim despre o relaţie biunivocă, antrenorul este abilitat să te umilească, să te pună la colţ şi să te ţină rezervă pentru că aşa vor muşchii lui. Muşchii lui plătiţi să facă echipa. Neuronii lui pregătiţi îndelung pentru odihna spirituală. Iar minţile odihnite fac ravagii. Printre semeni, nu în patromoniul universal al artelor şi ştiinţelor.

Cazul Costel Pantilimon are similitudini cu cazul Valentin Cojocaru, rezerva lui Tătăruşanu. Fiindcă există un caz Cojocaru indiferent de părerea celor care cred că Paradisul este locul celor care nu cuvîntă. Există şi un caz Pantilimon. La altă scară a performanţei, dar cu aceeaşi intrigă. Şi cu aceeaşi cantitate de trufie gratuită din partea omului desemnat să pregătească şi să alcătuiască echipa. Roberto Mancini l-a lăsat pe bancă pe Pantilimon la finala Cupei Angliei, preferîndu-l pe Joe Hart. Pe Wembley, City s-a acoperit de ridicol, pierzînd cu Wigan, ca şi retrogradată din Premier League. Sigur că nimic nu garanta victora lui City cu Panti în poartă. Dar nu asta e problema.

În absolut, Joe Hart, titularul lui Manchester City şi al naţionalei engleze, este un portar mai bun decît românul Pantilimon. Cu reflexe mai bune, cu un joc de picior superior, mai redutabil chiar şi în jocul aerian, Hart obţine punctaj mai bun în toate duelurile specifice postului. Dincolo de valoarea propriu zisă, în lupta pentru titularizare dintre Hart şi Pantilimon există şi un interes strategic. Portarul selecţionatei Albionului trebuie ţinut în priză. Cel al naţionalei României poate să stea pe stand by.

În particular, Pantilimon a fost tot sezonul apărătorul buturilor cetăţenilor în Cupa Angliei. La toate cele 5 meciuri pînă la accesul în ultimul act. La semifinala cu Chelsea, deşi „cetăţenii” au primit un gol, Costel a apărat foarte bine, salvîndu-şi coechiperii şi antrenorul de un eşec care ar fi compromis tot sezonul. Campionatul fusese deja pierdut în lupta cu United, iar Cupa rămînea un obiectiv civilizat. Suporteri şi comentatori, pariori şi gospodine aşteptau ca Pantilimon să fie pe teren la meciul contra lui Wigan. Numai că Pantilimon însuşi îi oferise fostului mare fotbalist Mancini motivul perfect pentru a fi sărit din schemă. Vorbise. Îşi manifestase nemulţumirea faţă de statutul de rezervă în campionat. Spusese că şi-ar dori să plece într-un loc unde i se oferă mai multe şanse. Lui Mancini atît i-a trebuit. Apăruse alibiul nesupunerii oarbe la deciziile tehnicianului? Apăruse. Era (este) Hart un portar mai sigur decît Pantilimon? Era. Este. Păi, ce mai vreţi? Obraznicul de Pantilimon să-şi pună pofta-n bara transversală. În ordinea naturală a lucrurilor, nu m-ar mira dacă mulţi vor aplauda gestul lui Mancini. Sau dacă pe blog vor curge ironiile la adresa lui Pantilimon!

Casillias, Pantilimon, Cojocaru. Mourinho, Mancini, Reghecampf. Alte universuri, aceeaşi poveste. Despre ranchiună şi răutate. Despre puterea folosită ca armă a răzbunării.