Cu smerenie despre Lewandovski

Am descoperit un mare fotbalist. Mare pentru că este altfel decît ceilalţi mari

Poţi să discuţi despre smerenie în fotbal? Poţi dacă eşti Mircea Lucescu. Mai ales că înainte de a vorbi despre smerenia unei echipe, Borussia Dortmund în cazul […]

Am descoperit un mare fotbalist. Mare pentru că este altfel decît ceilalţi mari

Poţi să discuţi despre smerenie în fotbal? Poţi dacă eşti Mircea Lucescu. Mai ales că înainte de a vorbi despre smerenia unei echipe, Borussia Dortmund în cazul nostru, antrenorul de 67 de ani zisese ceva despre umilinţă. A se înţelege bine. Umilinţa ca stare de modestie, nu umilinţa ca formă de acceptare a supremaţiei celuilalt. Nu umilinţa ca formă de represiune a adversarului.

Smerenie. Simt că aţi şi început să vă enervaţi. Păi, cine vorbeşte despre smerenie, umilinţă, modestie? Lucescu? Mircea Lucescu, acel tip resentimentar, atins de mania persecuţiei planetare? Lucescu, una şi aceeaşi persoană cu omul care mai are puţin şi susţine că el a inventat şi mersul pe jos? Da, despre el este vorba. Despre Lucescu, omul care trăieşte în fotbal de peste 50 de ani. Persoana care găzduieşte în sine două personaje complementare. Omul de fotbal Lucescu şi antrenorul Lucescu. Primul, documentat, fin cunoscător al fenomenului, cu observaţii de o profunzime cuceritoare. Cel de-al doilea, înverşunat, pricinos, egoist, egocentric. Concluzia ne-o oferă ghidul practic al înţelepciunii populare. Să faci ce zice Lucescu, nu ce face Lucescu, asta că tot plecasem de la smerenie.

Smerenie. Deci, ce spune nea Mircea? Că victoria Borussiei în faţa Realului are la bază o stare de spirit productivă, diametral opusă îngîmfării vedetelor Realului alimentată din trufia maestrului lor, Mourinho. Borussia Dortmund. Jucători crescuţi cu grijă, fără tam-tam şi un antrenor, Jurgen Klopp, care a crescut o dată cu echipa. Jurgen Klopp, un om căruia nu îi este teamă să se exteriorizeze. Să se bucure, să se teamă. Să îi pese la vedere de rezultatul muncii lui. Adică să fie el însuşi, nu să interpreteze un rol.

Smerenie. S-a scris şi s-a vorbit puţin pe marginea fenomenului Lewandovski. Primul autor al unui careu de goluri într-o semifinală de Champions League. Cred că ghicesc motivul. Polonezul nu este ceea ce se cheamă o persoană glamour. La gol, nu îşi leagănă copilul nenăscut, nu dedică reuşita înfometaţilor din Africa. Se bucură reţinut. Joacă atît de economicos încît excepţionalul pare firesc. Secvenţa penaltyului transformat de Robert cu o siguranţă chirurgicală, timp în care Klopp se întorsese cu spatele, are o forţă aparte.

Dacă s-a jucat, acolo şi atunci s-a jucat calificarea în finală. După 3 goluri înscrise din jumătăţi şi sferturi de ocazie, Lewandovski era obligat să nu îl rateze pe al patrulea. Îi era interzisă ratarea. Eroul meciului se putea transforma în ţinta reproşurilor măcar nerostite. Avea toată poarta în faţă, mingea stătea cuminte la 11 metri. Dar atunci era cel mai greu. Era momentul în care spaţiile se comprimă şi timpul rămîne suspendat. Iar fotbalistul rămîne singur, la hotarul dintre glorie şi oprobriu. Asta dacă e fotbalist. Lewandovski este fotbalist. Un foarte mare fotbalist. Să ne bucurăm că l-am descoperit împreună la o seară distanţă de tristeţea unei planete întregi după funeraliile tiki-takăi.