Iarna-i grea, falimentul mare!

Antrenorul lui Şahtior încă îi suspectează de bune intenţii pe Mircea Sandu şi pe Mitică Dragomir.

Mircea Lucescu are o seamă de merite şi un mănunchi de obsesii. Din a doua categorie fac parte părerile lui despre existenţa unui complot […]

Antrenorul lui Şahtior încă îi suspectează de bune intenţii pe Mircea Sandu şi pe Mitică Dragomir.

Mircea Lucescu are o seamă de merite şi un mănunchi de obsesii. Din a doua categorie fac parte părerile lui despre existenţa unui complot universal care i se pune de-a curmezişul carierei în momentele cruciale. Cu prelungire în teoria persecuţiei din partea arbitrilor telecomandaţi de mai-marii fotbalului european şi mondial. Alte marote ale lui Lucescu senior sînt legate de respectul pentru instituţiile puterii, indiferent unde şi cum se manifestă acestea, ori ideea că aproape orice inovaţie din fotbalul contemporan are o legătură nemijlocită cu el. De la echipamentul monocolor pînă la statistica detaliată a unui meci, antrenorul lui Şahtior simte că a pus o cărămidă – mereu prima – la cele mai multe dintre iniţiativele care au dus mai departe fotbalul ca ştiinţă, nu ca agrement.

Dincolo de obsesii, marote şi persecuţii imaginare rămîne o carieră trasată prin muncă tenace şi capacitate intelectuală. La 67 de ani, Mircea Lucescu nu şi-a pierdut suflul. Continuă să-şi pregătească echipele cu pasiunea unui tînăr care de-abia acum se afirmă în meserie. Ştie să şlefuiască, miroase un fotbalist înainte să devină fotbalist. Cîştigă meciuri şi trofee, cîştigă bani, cîştigă respectul oamenilor. Nu ştiu cît este de conştient că prin felul lui de a fi împarte lumea în două tabere, suporteri şi detractori, dar rămîne un personaj veritabil, ale cărui păreri au întotdeauna miez. Mediocrii nu nasc polemici în jurul lor.

Ultima luare de poziţie a lui Mircea Lucescu se referă la pasivitatea conducătorilor Federaţiei şi Ligii în faţa falimentului unor nume importante ale fotbalului românesc. Trimitere explicită la cazurile Craiova, Timişoara şi, mai nou, Rapid sau Dinamo. „Cum puteţi accepta ca astfel de echipe să dispară?”, se întreabă retoric antrenorul care şi-a dus fără emoţii echipa în optimile Ligii Campionilor. Şi continuă: „Sînt oameni care nu îşi dau seama ce au reprezentat pentru fotbalul românesc cluburi precum Dinamo, Rapid, U Craiova sau Poli Timişoara”. Şi pentru că nu îşi dau seama, cum crede Lucescu, „pierdem din respectul Europei”.

E un fel de a bate şaua ca să priceapă iapa în vorbele lui nea Mircea, fiindcă bănuiesc că ştie şi el, ca noi toţi, că Mircea Sandu şi Mitică Dragomir au fost nu doar pasivi, ci au pus umărul la dezafilierea/desfiinţarea Timişoarei şi a Craiovei. Nu au fost doar la curent cu situaţia disperată a acestor echipe, ci le-au grăbit căderea. Apelul lui Lucescu are un important coeficient de utopie, fiindcă e greu de spus cum ar putea fi ajutate sau puse pe picioare firmele de tradiţie ajunse în stare de faliment. Instituţional, FRF şi LPF pot repara ceva, material este mai greu. Lucescu mai spune că pierdem respectul străinătăţii atunci cînd ieşim în cupele europene cu cluburi ca Unirea Urziceni, care apar peste noapte şi dispar la fel, după toanele unor investitori.

Asta este însă lumea în care trăim. Statul binefăcător s-a transformat în stat-colector, iar particularii sînt şi finanţatori, şi creditori ai propriilor întreprinderi. Şahtior Doneţk este un model de despotism luminat al unei părţi de Europă unde nu-i bine să întrebi cum s-au făcut primele zeci de milioane ale afacerii. Craiova, Timişoara, Rapid şi Dinamo sînt amestecuri de rea-voinţă instituţionalizată, fanfaronadă locală şi criză autentică. Aşa că, dragă nea Mircea, vom avea o iarnă grea, dar mulţumim că te-ai gîndit la noi!