Astfel se joacă în Occident

Partidă amicală interţări. România-Belgia 2-1. O declaraţie interesantă după meci. Autor, Mircea David

„Belgienii au jucat tare şi au dominat repriza secundă. Jocul lor tare ne-a surprins. Totuşi, astfel se joacă în Occident.” Asta a spus Mircea David imediat după […]

Partidă amicală interţări. România-Belgia 2-1. O declaraţie interesantă după meci. Autor, Mircea David

„Belgienii au jucat tare şi au dominat repriza secundă. Jocul lor tare ne-a surprins. Totuşi, astfel se joacă în Occident.” Asta a spus Mircea David imediat după încheierea întîlnirii. Nu îl căutaţi printre tricolorii lui Piţurcă, nu îl veţi găsi nici printre portari, nici printre jucătorii de cîmp. Mircea David nu este însă o invenţie gazetărească. Mircea David a existat în carne şi oase, atît doar că declaraţia lui, la fel de reală ca şi personajul, a fost făcută în urmă cu 75 de ani. Tot după un meci România-Belgia, încheiat şi atunci cu victoria românilor: 2-1.

Mircea David a fost o persoană cît se poate de reală, de vie şi de elastică. Mircea David, supranumit Il Dio, a apărat poarta naţionalei României în perioada interbelică. A fost prezent la Cupa Mondială din 1938, disputată in Italia şi cîştigată de Italia. Doi ani mai tîrziu, David evolua într-un amical chiar la Roma, în faţa aceleiaşi Italii, cu legendarii Piola şi Bertoni pe teren. S-a ales cu porecla Il Dio după ce episcopul Cetăţii Eterne l-a pipăit să vadă dacă este plămădit din carne şi oase sau din cauciuc. Mircea David era de profesie inginer, diplomă pe care nu ţi-o dădea nimeni în anii aceia doar pentru că erai fotbalist.
Dimpotrivă.

Au trecut 75 de ani de la un meci care aduna 35.000 de oameni în tribunele stadionului Principele Carol. Ulterior arena s-a numit ONEF, apoi ANEF şi, în sfîrşit, în perioada comunismului cu faţă vag umană, Stadionul Republicii. Apoi nu s-a mai numit în nici un fel, fiind dărîmat. Îi luau locul Casa Poporului cu puii ei antiarhitecturali.

Au trecut 75 de ani de cînd 35.000 de bucureşteni se strîngeau să vadă echipa naţională a României. Simbriaşi, mici întreprinzători, boierime scăpătată, protipendadă, feţe regeşti. O lume care se îmbrăca atunci cînd mergea pe stadion la fel ca atunci cînd mergea la teatru sau la promenadă la Şosea. O lume pierdută, dar nu atît de pestriţă ori de înapoiată pe cît am fi tentaţi noi să credem.
Dimpotrivă.

Fotbalul era o descoperire încă recentă pentru românii acelor timpuri. Care români trăiau într-o ţară întregită şi tot mai prosperă. Acei români aveau idealuri şi naivităţi. Aveau şi poftă de viaţă. Joie de vivre, cum zic francezii. Credeau în progresul tehnologic şi în Dumnezeu. Îşi iubeau ţara şi nu îşi detestau Capitala, indiferent de colţul geografic căruia îi aparţineau. Existau şi demagogi, şi profitori, dar mitocănia nu devenise stil de viaţă.
Dimpotrivă.

România anului 1937 era o ţară în care se trăia bine, cu oameni civilizaţi, care umpleau la refuz un stadion pentru o partidă amicală cu Belgia. Românii de acum 75 de ani, printre ei şi Mircea David, aveau acelaşi respect vecin cu admiraţia pentru tot ce venea din Occident. Ne uitam cu speranţă spre Occident. Cu invidie şi un nemuritor complex de inferioritate. Asta nu s-a pierdut.
Dimpotrivă.

Miercuri seară, pe Stadionul Naţional au fost 6.500 de spectatori. În 75 de ani s-au pierdut 28.500 de suporteri/oameni şi plăcerea de a participa. Bucuria de a fi acolo, împreună cu cei care te reprezintă. Sentimentul apartenenţei la comunitate. Am cîştigat în schimb egoismul, blazarea, rutina. Proastele maniere. Resentimentul. Am învăţat să ne ascundem unii de ceilalţi şi faţă de noi înşine. Sîntem campioni ai absenteismului. Aici dominăm orice competiţie la care ne înscriem. Sau la care ne înscriu alţii.