1000 de meciuri. 1001 de nopţi cu Sir Alex

Ferguson ne spune de un sfert de secol povestea fotbalului. Şi nu pare să fi obosit.

Scoţian dintr-o familie modestă. Mestecă gumă. De fapt, o striveşte, privind spre teren cu uimirea celui care descoperă ceva nemaivăzut. La 70 de ani, […]

Ferguson ne spune de un sfert de secol povestea fotbalului. Şi nu pare să fi obosit.

Scoţian dintr-o familie modestă. Mestecă gumă. De fapt, o striveşte, privind spre teren cu uimirea celui care descoperă ceva nemaivăzut. La 70 de ani, este rumen în obraji şi ţîşneşte de pe bancă sprinten ca un adolescent. Se bucură deplin, nestudiat. Practică o eleganţă vestimentară proprie claselor mijlocii din Regat. Costumele scumpe îl strîng la umeri, iar paltoanele şi le asortează cu cîte o bluză de training cu guler înalt. A ajuns pe Old Trafford cu 26 de ani în urmă, iar acum tocmai a bifat al 1000-lea meci pe banca lui Manchester. Manchester United.

Iar despre Alex Ferguson. A cîta oară despre Ferguson devenit între timp Sir Alex? Ce mai poţi adăuga nou despre el, după cîte s-au spus şi s-au scris? Acoperit de glorie şi de ani, domnul acesta care conduce o legendă a intrat el însuşi în legendă. Am spus acoperit, nu împovărat. Ferguson nu dă semne că a obosit. Nu pare deloc plictisit. A schimbat 5-6 generaţii de jucători, s-a schimbat el însuşi. Semna cu United, în toamna lui ’86, pe cînd Steluţa noastră strălucea pe firmamentul Europei. Găsea o echipă obosită şi mediocră, amintirea celei care uimea continentul la sfîrşitul anilor ’60. Norman Whiteside, Paul McGrath şi Bryan Robson, vedetele de atunci, erau fotbalişti mari, dar aveau probleme cu alcoolul. Aşa a început reconstrucţia, cu ideea că băutura (în exces) dăunează grav performanţei. Cu Viv Anderson şi Jim Leighton. Cu Steve Bruce, primul căpitan al lui United din era Ferguson. Au urmat Mike Phelan şi Paul Ince, Garry Pallister şi Ryan Giggs, adolescentul galez care de-abia împlinise 17 ani. A mai fost apoi domnia chic a lui Eric Cantona. Şi epoca victoriană Roy Keane. Şi protectoratul lui Paul Scholes. Şi dreptul de aur al lui David Beckham în plină epocă elisabetană. Plus gheata aruncată în capul preafrumosului de antrenorul care nu a renunţat niciodată la spiritul primar al autorităţii.

Poveşti despre fotbal. Cu asta se îndeletniceşte Alex Ferguson: ne spune de un sfert de secol povestea fotbalului. Mereu alta. Domnul acesta a lăsat analizele complicate pentru alţii mai sofisticaţi, mai tineri. El s-a mulţumit să creeze echipe şi stiluri noi de fotbal. A transformat-o pe United dintr-o echipă englezească tipică într-una capabilă să lupte cu rivalele de pe continent imediat după carantina fotbalului englez. A fost printre primii care au înţeles că tradiţionalul kick and run are limitele lui. United şi-a cîştigat gloria recentă jucînd frumos, punînd preţ pe spectacol. Ferguson a reuşit  amestecul perfect între însuşirile străbune ale fotbalului insular şi influenţa posesiei importată de pe acelaşi agasant continent. Ceva nu i-a ieşit totuşi scoţianului, să aibă o replică la fotbalul Barcelonei. Finalele cu Barca lui Guardiola au fost capitulări necondiţionate. Cel puţin, asta ştim acum. Poate peste ani, vom afla că United a pierdut două finale de Champions League în faţa a ceva care era dincolo de fotbal.

Cînd se va retrage Alex Ferguson? Va şti Sir Alex cînd a venit vremea retragerii? Ori dacă ar fi trebuit să o fi făcut-o deja? Va îndrăzni totuşi cineva să îl tragă de mînecă? Nu e prea mult pentru un om să fi trăit pe banca unei echipe de fotbal cît alţii în 3-4 vieţi? Am încetat să îmi mai pun toate întrebările astea atunci cînd am aflat că Leni Riefenstahl, o celebră regizoare germană, şi-a lansat capodopera carierei în 2002, cu documentarul „Impresii de sub apă”. Riefenstahl tocmai împlinise 100 de ani, pe care îi sărbătorea supravieţuind unui accident de elicopter.