Grazie Billy!

Esteţii pretind că pe fotbaliştii veritabili îi găseşti doar dincolo de centrul terenului. Conform teoriei abia enunţate, Alessandro Costacurta îngroaşă rîndurile ciobănaşilor care bubuie mingi în tribune, rup tibii şi atentează la frumuseţea creată de atacanţii adverşi. Adevărul nu este […]

Esteţii pretind că pe fotbaliştii veritabili îi găseşti doar dincolo de centrul terenului. Conform teoriei abia enunţate, Alessandro Costacurta îngroaşă rîndurile ciobănaşilor care bubuie mingi în tribune, rup tibii şi atentează la frumuseţea creată de atacanţii adverşi. Adevărul nu este undeva pe la mijloc, ci mai aproape de creatorii jocului. Ce nu înţeleg mulţi este faptul că atracţia fotbalului se regăseşte tocmai în hîrjoana nesfîrşită dintre atacanţi şi fundaşi. Iar Billy Costacurta nu a fost unul ca oricare altul.

De ce a fost? Pentru că omul şi-a anunţat retragerea. În martie împlineşte 41 de ani şi poartă în spate gloria ultimilor 20 de ani ai Milanului. În Serie A nu a îmbrăcat decît maieul rosso-nero, o fidelitate demnă de timpuri romantice. Cu 457 de prezenţe, împarte locul al treilea în clasamentul all-time al milaniştilor cu Gianni Rivera, undeva în spatele lui Franco Baresi şi Paolo Maldini. 7 titluri de campion al Italiei, 4 Cupe ale Campionilor, 2 Cupe Intercontinentale, 4 Supercupe ale Europei, vicecampion mondial cu squadra aAzzurra în ’94. Peste toate, „una longevita agonistica”, vorba ziariştilor italieni. O viaţă pe San Siro, o iubire definitivă. Una din poveştile fotbalului care trebuie spuse şi copiilor.

Billy Costacurta. Prototipul stoperului. Şi arhetipul. Simţ de anticipaţie a fazei, tackling impecabil. Crampoanele lui nu au băgat pe nimeni în spital. De cîţiva ani şi-a pierdut locul de titular, dar a rămas acelaşi. Zvelt, elegant, cu zîmbet de copil alterat acum de cîteva riduri în jurul ochilor cu care îşi scrutează prada. Întotdeauna capul sus, privirea înainte, spre liniile din faţă, unde a ajuns rar pentru că ştia unde-i e locul. În spate, alături de Il Capitano Baresi, lîngă Paolo Maldini şi Mauro Tassotti. Fără ei, fără intuiţia, precizia şi munca lor de condotieri ai magului Berlusconi, nici Gullit, nici Rijkaard, nici Van Basten nu puteau străluci.

Billy nu a avut norocul lui Cannavaro să triumfe într-o Cupă Mondială. Nici să cîştige Ballon d’Or, nici să fie declarat cel mai bun fotbalist al anului. Deşi, fie vorba între noi, Fabio a avut de învăţat de la Billy. Pe vremea cînd Costacurta juca titular la Milan şi în naţională, fotbalul era populat de mari fotbalişti, iar întreprinderea de a-l desemna pe cel mai bun era grea din cauza inflaţiei, nu a penuriei. Din vară, Costacurta se va muta de pe teren pe suport DVD. Poate şi în legendă. Acolo unde a plecat definitiv Facchetti.