Cîntecul de la Gdansk
Irlandezii ne-au dăruit ceva foarte preţios. Frumuseţii i-au răspuns cu frumuseţe
Subiectul pare lacrimogen. Sau melodramatic, sau destinat domnişoarelor de pension, presupunînd că mai există aşa ceva. Pare, dar nu este. Cîntecul suporterilor irlandezi de la sfîrşitul meciului cu Spania […]
Irlandezii ne-au dăruit ceva foarte preţios. Frumuseţii i-au răspuns cu frumuseţe
Subiectul pare lacrimogen. Sau melodramatic, sau destinat domnişoarelor de pension, presupunînd că mai există aşa ceva. Pare, dar nu este. Cîntecul suporterilor irlandezi de la sfîrşitul meciului cu Spania era o replică la ce se întîmplase pe teren. Campioana mondială şi europeană îşi spulberase adversarul fără să-şi folosească toate resursele. Un 4-0 dureros şi o Irlandă cu oglinda pusă nemilos în faţă. O trupă din alt timp al fotbalului, primitivă, cam bătrioară, un pic supraponderală şi cam indisciplinată. Voinţă, multă voinţă, tackling, sărituri la cap, kick and run. And nothing. Şi exact atunci cînd recuzita eşafodului plin de sîngele decapitaţilor urma să fie strînsă, publicul a început să cînte. Să cînte fără să greşească o notă. Clar, pătrunzător, emoţionant. Ca atunci cînd ai făcut zeci, sute de repetiţii, iar la premieră totul îţi iese perfect. Ca atunci cînd, de fapt, repetiţiile nu sînt totul.
Ploua peste Gdansk, locul acela unde acum vreo 30 de ani un electrician a început să scurtcircuiteze comunismul. Cîntecul s-a desprins de stropii de ploaie şi a intrat în inimile oamenilor. Cei care mai au inimă şi cei cărora nu le e ruşine să o recunoască. Irlandezii intonau implacabil The fields of Athenry. Lumea de pe stadion şi cei din faţa televizoarelor au înţeles că oamenii aceia trişti puneau ceva la schimb. Dăruiau ceva. Era forma lor de răspuns pentru fotbalul etalat de Spania. La frumuseţe nu poţi răspunde decît cu frumuseţe. Irlandezii nu prea (mai) ştiu să joace fotbal, Trapattoni nu e Harry Potter. În plus, englezii îi iau peste picior pentru că, deşi populează o insulă, nu au descoperit pescuitul, care i-ar fi salvat de la foamete.
Ca şi perfizii din Albion, irlandezii nu ştiu să gătească decît bucate care pun la grea încercare stomacul oricărui european de dincoace de canalul Mînecii. Cu vinurile lor se prepară excelente salate, asta o ştiu de la un amic stabilit acolo de suficient timp ca să le deprindă tabieturile. Nu ştiu multe lucruri, au nenumărate stîngăcii, l-au dat pe James Joyce (asta ar putea fi trecut tot la defecte!?). Dar sînt oameni ambiţioşi şi deschişi. Încăpăţînaţi şi demni. Prietenoşi şi sinceri. Nu întîmplător, una dintre cele mai importante comunităţi româneşti din afara graniţelor se află în Irlanda. Insula verde cu oameni care îşi cîntă iubirea, suferinţa speranţa. Muzica asta nu au învăţat-o, au moştenit-o. Nu se ştie cînd şi de unde.
Spaniolii au înţeles şi au aplaudat. Ploua la Gdansk, locul în care cuvîntul solidaritate a început să schimbe lumea. Cîntecul se contopise cu stropii de ploaie, iar fotbalul se uita nedumerit spre tipii aceia cu tricouri verzi. Nedumerit şi puţin nervos.