Voinţa şi norocul. Şi fotbalul

Vezi ce a spus Carlos Fuentes despre acel joc pe care credem că îl ştim cu toţii!

Oamenii de cultură nu scriu cronici de fotbal, dar spun lucruri esenţiale despre fotbal. Mulţi dintre ei au descoperit în fotbal o lume […]

Vezi ce a spus Carlos Fuentes despre acel joc pe care credem că îl ştim cu toţii!

Oamenii de cultură nu scriu cronici de fotbal, dar spun lucruri esenţiale despre fotbal. Mulţi dintre ei au descoperit în fotbal o lume seducătoare în care se regăsesc şi în care găsesc valori universale. Scriitorul mexican Carlos Fuentes a fost unul dintre aceştia. Deşi nu a mers pe stadioane, nu a comentat meciuri şi nu a ţinut rubrici de sport la posturi TV renumite, ca Bernard Pivot, de exemplu, Fuentes a sintetizat importanţa celui mai popular sport al planetei prin cîteva cuvinte simple. Directe, clare, deci pe înţelesul tuturor.

„Cred că fotbalul sublimează instinctul agresiv, războinic din om. Acest sport împiedică războiul”. Afirmaţia marelui scriitor mexican a apărut în cotidianul La Aficion, într-unul din ultimele interviuri pe care le-a dat Fuentes înainte de a muri. Avea 83 de ani şi o operă colosală în spate. Se născuse în 1928, cu numai doi ani înainte de primul Campionat Mondial al fotbalului, Uruguay 1930. A văzut lumina zilei într-o familie de diplomaţi şi a fost el însuşi diplomat. A scris romane care au vorbit despre putere şi slăbiciune, despre speranţă şi deznădejde, despre iubire şi ură. Destin, credinţă, voinţă, noroc. „Voinţa şi norocul” se numeşte ultima lui carte, apărută în 2008. Un roman puternic, chiar violent, proaspăt, nonconformist, dar accesibil. Un roman care respiră prin toţi porii tinereţe. Normal, Fuentes avea aproape 80 de ani atunci cînd l-a scris.

Primul lui mare succes literar fusese „Moartea lui Artemio Cruz”. Tema dictatorului sud-american era la mare modă, iar opera lui Fuentes se aşeza cu drepturi depline lîngă „Toamna patriarhului” a lui Garcia Marquez, „Eu, supremul” al lui Roa Bastos şi „Recursul la metodă” al lui Alejo Carpentier. Fuentes a continuat cu „Instinctul lui Inez”, „Diana”, „Jilţul vulturului”, „Toate familiile fericite”. Nici un roman nu seamănă cu cel dinainte, stilul se schimbă de la o carte la alta. Neschimbată rămîne forţa scriiturii. Tinereţea incredibilă a acesteia. Simplitatea înaltă, sinceritatea ca unealtă primordială. Fiecare carte a lui Fuentes este o sărbătoare. A minţii, dar mai ales a sufletului.

Bineînţeles că toate astea nu prea au legătură cu fotbalul, iar eu am găsit un pretext să amintesc despre unul dintre scriitorii mei preferaţi acum cînd el a plecat din lumea noastră. Vorbele lui Carlos Fuentes despre fotbal nu ne vor desluşi tenebrele fotbalului. Planetare şi locale. Bănuielile de blat, pariurile murdare, valizele pozitive, verdictul de la TAS în cazul Cineva din România contra Altcuiva din România, numele viitoarei campioane, mîrlănia şi prostia celor care populează fenomenul. Nimic din ce am enumerat nu se va schimba pentru că Fuentes a spus ceva despre rolul pacificator al fotbalului. Doar atît că el, prin ce a scris, ne-a arătat calea spre frumuseţe.

Către un mai bine pe care îl merităm cu toţii. Asta face şi fotbalul în clipele lui de graţie.