Execuţii sumare

Openul australian cade peste caravana tenisului ca o furtună de nisp. Încă se aud ultimele schimburi de mingi de la turneele campionilor din anul precedent atunci cînd pe cimentul de la Melbourne se fac jocurile pentru primii laureaţi ai sezonului […]

Openul australian cade peste caravana tenisului ca o furtună de nisp. Încă se aud ultimele schimburi de mingi de la turneele campionilor din anul precedent atunci cînd pe cimentul de la Melbourne se fac jocurile pentru primii laureaţi ai sezonului în curs. Înainte, pe vremea lui Santana, Nasty, Vilas şi Jimbo Connors, mulţi dintre marii jucători nici nu se deranjau să meargă pînă la Antipozi. Veritabilul prim Grand Slam al anului era de fapt Roland Garros. Urmau în ordine cronologică Wimbledon şi Forest Hills, US Open-ul de azi.

Banii mulţi, foarte mulţi, au schimbat priorităţile. Melbourne a devenit în fapt unul dintre cele patru Grand Slam-uri ale tenisului. Şi nu doar pentru urmaşii lui Rod Laver, John Newcombe ori Ken Roswell. Prezenţa constantă la apel a marilor campioni ai zilei, cu Federer şi Şarapova în capul listei, vorbeşte despre alinierea planetelor la cadenţa contemporană. La sumele puse pe masă merită să tragi de tine cîţiva ani şi să-ţi amîni hibernarea pentru mai tîrziu, cînd conturile vor fi înflorit.

Ipoteză de lucru. A fost un Melbourne al execuţiilor sumare. Tribunalul suprem al CELORCAREJOACĂFĂRĂGREŞEALĂ a decis. Fără judecată, fără apel, fără recurs. Nici un drept la apărare pentru condamnaţii care înainte să intre pe teren nu ghiceau ce-i aşteaptă. Federer l-a decapitat pe Roddick într-o oră şi 20 de minute, într-o semifinală din care nu reţinem decît replica finală a lui Connors, antrenorul americanului. Ce i-aţi spus elevului dumneavoastră după meciul cu Federer?, a fost întrebat de ziarişti fostul campion.

Nimic, a venit răspunsul, i-am dat să bea o bere.

Cea mai sănătoasă atitudine în faţa unui cataclism din care totuşi ai scăpat cu viaţă. Bei o bere, două şi te culci, pricepi că victoria în demonstrativul de la Sydney a fost o nadă, nu a florilor, ci a unui jucător ajuns undeva deasupra norilor, acolo de unde serveşte şi trimite retururi, lobează şi smashează cu liniştea zeilor printre care domiciliază. Andy bubuia servicii în terenul lui Roger, care îi returna perfecţiune. Cum să învingi aşa ceva? Ceva similar s-a întîmplat şi la partida dintre Tommy Haas şi Fernando Gonzalez, cu neamţul în rolul ghilotinatului şi cu chilianul pe postul gîdelui fără cagulă pe faţă, dar stăpîn peste toate mijloacele tenisului, poate singurul în stare la ora asta capabil să nu facă figuraţie în contactul direct cu acel amestec misterios de ceas cu muşchi şi emoţii.

Lovitura de trăznet a venit din familia Williams. După ce a dormit doi ani, Serena s-a trezit cu chef de tenis, a aruncat în terenul Şarapovei servicii spre 200 de kilometri la oră, pe care, fie vorba între noi, băieţii din echipa de Cupă Davis a României nu sînt în stare să le dea, şi a închis meciul după oră şi 3 minute, timp în care nu i-a lăsat rusoaicei decît 3 gameuri şi senzaţia de vertij. Altă execuţie rapidă. Serena se întorcea serenă din hăul uitării, inclusiv al celui de sine – de pe locul 81 WTA, cam grasă, poate neantrenată, fără partide în picioare, etc, etc. Nici nu mai contează încotro se îndreaptă, posibil spre nicăieri, dar demonstraţia a fost făcută. Subiectul şedinţelor foto ale lui papa Williams şi-a cîştigat dreptul la neuitare.