Pele, numele fotbalului

Despre un film care, ca orice lucru temeinic făcut, își depășește dimensiunea aparentă. Aceea de a recompune un personaj legendar

Inundată de subproducții, majoritatea proprii, platforma Netflix se revanșează la început lui 2021 cu un documentar despre Pele. Data lansării, 23 februarie, deci foarte proaspăt. În sfârșit un film despre Edson Arantes do Nascimento. Adică, Pele. Față de cine se revanșează la urma-urmei Netflix prin filmul regizat de Ben Nicholas și David Tryhorn? În general, poate față de oamenii care au consumat fast-food-ul serialelor de duzină până la indigestie. În particular, este un gest față de cei, nu foarte numeroși, care vor să afle lucruri noi privind spre trecut. Este ca un dribling în care trecutul îi dă prezentului mingea printre picioare. Bineînțeles că prezentul umilit, dar plin de mușchi, va sări să-și rupă adversarul.

Oglinda unei lumi pierdute

Cui i se adresează în fond un astfel de documentar? Aparent vorbim doar despre o mână de microbiști nostalgici care l-au apucat/văzut și l-au admirat pe Pele. Să nu ne grăbim totuși cu concluziile, faza e în derulare. Ca orice lucru bine făcut, filmul își depășește dimensiunea aparentă – aceea de recuperare a personajului Pele, unul dintre cei mai mari fotbaliști din istoria fotbalului, poate cel mai mare de fapt – transformându-se într-o oglindă a unei lumi. Pierdută, dar încă foarte vie.

Personajul predestinat

Brazilia era cadrul ideal al poveștii fotbalului. A acelui fotbal încă neindustrializat. Brazilia, ca mai toate țările Americii de Sud, este un teritoriu al contrastelor. Al sărăciei lucii, al naturii excesiv de frumoase, al dictaturilor militare cu cohorta lor de violențe extreme. Brazilia mirosind a cafea fierbinte și emanând energie neconsumată, spațiu al pasiunii sălbatice, dar și al căldurii umane în întreaga ei puritate. El Rey, Pele, era personajul predestinat. Povestea vieții lui pare scrisă de un autor de telenovele, maestru în producții lacrimogene. Lustragiu la pubertate ca să își ajute familia în nevoie, apoi brusc copil minune care fascina lumea doar cu o minge la picior.

Venerat, vânat

Ascensiunea este cu viteză stelară. Un adolescent care urcă Brazilia către primul ei titlu mondial în 1958, după drama finalei pierdute pe Maracana cu 8 ani înaninte. Lumea îl venerează, adversarii îl vânează. Pele este scos din joc după doar două meciuri la Mondialul din ’62, din Chile (adjudecat tot de naționala cariocas). I se întâmplă la fel 4 ani mai târziu la Cupa Mondială din Anglia, când Brazilia nu depășește faza grupelor. Lumea s-a grăbit să anunțe că steaua lui a apus. Că fotbalul lui Pele și al Braziliei era doar istorie.

Triumful și întrebările

Salt în timp, Mexico ’70. Pele recuperat pentru națională, deși se jurase că nu va mai juca niciodată pentru Selecao. După traumele din Chile și din Anglia susținea că este victima unui blestem. Cineva îl dezlegase însă de blestem. Triumful din finala de pe Azteca împotriva Italiei care se înclina în fața celei mai bune naționale braziliene din toate timpurile. 4-1, primul gol al finalei înscris de Pele. Detentă, plutire scurtă, o lovitură de cap care schimba cursul poveștii. Triumful, iar în siajul acestuia întrebările pe care filmul nu le ocolește. Revenise Pele la națională la presiunile juntei militare, ale președintelui Emilio Garrastazu Medici? Fusese Pele în anii dictaturii militare instaurate în 1964 un instrument de propagandă al acesteia? I s-au reproșat tăcerea, neimplicarea. Faptul că se mulțumea să fie doar băiatul de aur, nu și un cetățean sensibil la suferința celor mulți. Pele a fost primul mare sportiv al planetei a cărui imagine a fost valorificată în scopuri comerciale. Apărea în reclame la cafea, articole de lenjerie și electrocasnice. La aproape orice.

Navigând printre legende

Veți afla cum și-a justificat Pele tăcerea dacă veți vedea filmul. Vă îndemn să o faceți. E timp câștigat și dacă nu vă pasionează fotbalul. Ca orice documentar care se respectă, producția regizată de Nicholas și Tryhorn nu oferă certitudini și se ferește de verdicte. Cu ajutorul imaginilor de arhivă și al mărturiilor, inclusiv ale jurnaliștilor brazilieni care l-au cunoscut, este recompusă o epocă. Ne întîlnim acolo, în film, cu figuri legendare, de la Mario Lobo Zagallo, selecționerul din ’70 și ’94, la Amarildo, Jairzinho sau Rivelino. Peste toate și peste toți, Pele.
Pele în tricoul alb imaculat al lui Santos, Pele căruia îi tremură piciorul când transformă penalty-ul care însemna golul 1.000 al carierei,
Pele în fuleu, Pele driblând, Pele jucându-se cu nervii fundașilor,
Pele bătrân, în cărucior, dar vesel și cu poftă de mâncare, pus pe glume împreună cu ruginiții camarazi de arme de la Santos,
Pele care își poartă crucea. Și la propriu, crucifixul de la gât a rămas acolo de când era jucător,
Pele care se roagă la Dumnezeu să nu își trădeze coechipierii înainte de finala cu Italia,
Pele împietrit, privind imaginile de la meciurile când bulgarii și portughezii i-au rupt picioarele la Mondialul din ’66,
Pele care spune că nu a fost un geniu, ci doar un om obișnuit, înzestrat cu un talent ieșit din comun pentru fotbal.
Pele bătrân, bătând darabana pe cutia de lustragiu. Ce secvență!

Moștenitorul. Cadoul

Tresărisem când l-am văzut întâia oară pe Mbappe. Sprintul acela care lasă vid în urmă. Ușurința, mângâierea mingii, paralizia adversarilor. Bucuria, neastâmpărul. Îmi amintea de ceva, mai ales de cineva. Asemănarea era aproape dureroasă. Avea aceeași vârstă când a câștigat Cupa Mondială. Cred că el este moștenitorul. Singurul. Ceilalți sunt altceva.