Bine pregătit meciul, domnu’ Cahill!
În mare formă, Serena a dominat-o pe Simona, care a prins o zi mai slabă. Vedeți ce simplu e? Nici nu îți mai trebuie antrenor

Știam secvențele acelea. Serena cu spatele la teren, cu respirația întretăiată. Aproape să izbucnească în plâns. Suntem în setul al doilea. 2-0 pentru Simona, apoi 3-1. Break în față și perspectiva palpabilă ca meciul să intre pe alte coordonate. Hai, acum este momentul! Dar nu. Simona se dovedește miloasă și nu profită, doar așteaptă ca Serena să se prăbușească cu zgomot. Așa ca în finala de la Wimbledon. Aici nu este Wimbledon, este Melbourne. Iar Serena a clocit revanșa de un an și jumătate.
Aberant de proaspătă
Serena nu se prăbușește, se ridică. Serena își înghite lacrimile de aligator ușor emotiv și se alimentează din pasivitatea adversarei. Egalează la 3-3, apoi începe să urce. 4-3, 5-3, 6-3. Victorie în două seturi identice. În scor și în conținut. Williams determinată, curajoasă, puternică, precisă, proaspătă fizic, aberant de proaspătă și de elastică pentru o femeie de 40 de ani care are și probleme cu kilogramele. Halep ezitantă, cu mâna rigidă, marcată de importanța întâlnirii, prea respectuoasă cu istoria de dincolo de fileu. Este acea Simona veche, care se bazează pe tactica la așteptare. Dragoș Suciu, comentatorul meciului la Eurosport, sesizează bine, Simona depinde de jocul Serenei. Prea mult, prea evident.
Târziu reverul
Lovitura-turnesol a Simonei Halep este reverul în lung de linie. Insist că lovitura aceea definește starea de bine sau de criză a campioanei noastre. Cu Swiatek, primul rever câștigător apăruse în debutul setului al doilea. Acum, cu Serena, a venit la 5-3 pentru americancă în setul secund. Ca o scrisoare de iubire ajunsă prea târziu. Ca un mail în spam. Nu prea mai era nimic de făcut, căci deținătoarea celor 23 de titluri de Grand Slam alerga ca o puștoaică și lovea ca o campioană care a descoperit izvorul tinereții veșnice. Pentru cei care cred în basme și în Moș Crăciun, numai motive de admirație. Iupiii!
Blocajul funcțional
Simona a prins o zi dilematică exact atunci când trebuia să fie mai stăpână pe sine. Una dintre zilele acelea despre care am mai vorbit și din care nu poți evada oricât te-ai strădui. Se întâmplă în sport și i se poate întâmpla oricui, oricât de mare campion ar fi. De pe margine este clar mai ușor. Anticipezi lungimea mingii, traiectoriile ideale, dozarea efortului, exploatarea slăbiciunilor adversarului e simplă ca un joc de copii. Dezamăgitor a fost faptul că nu am simțit-o luptătoare, starea ei definitorie. Blocajul a funcționat și la nivelul voinței, acolo unde o știam imbatabilă.
Contribuția lui Darren. Pumnul strâns, zero tactică
Mi se pare totuși că abordarea prea cuminte, ca să nu zic defetistă, a meciului cu Serena este și pecetea antrenorilor. Nu e nevoie să fii mare specialist să vezi că liniaritatea repertoriului etalat în fața unei adversare în cea mai bună formă a redus șansele Simonei. În afară de datul aprobator din cap sau de privirea de gânditor hamangist la erori, care au fost planurile tactice ale lui Darren Cahill pentru ciocnirea cu Serena? Întreb, nu dau cu racheta. Care au fost planurile? Sau planul? Unul să fi fost, dar bun. Mai mobilă decât în ultima vreme, Serena nu este nici pe departe ceea se cheamă o maratonistă.
Teoretic era simplu
De aceea, trebuia plimbată stânga, dreapta, trebuia adusă la fileu și trimisă înapoi pe fundul terenului, trebuia deranjată cu mingi liftate sau cu mingi fără ritm, care să o scoată din zona de confort. Sigur, important este să și poți toate astea. Departe de teren, mereu cu atitudine pasiv-defensivă, Simona nu și-a creat premise pentru aproape numic din ce am amintit. Williams servește și cu 200 de kilometri la oră (hmm, aproape ca Raonici!!??), dar procentajul acum la primul serviciu pus/bubuit în teren, acela care ucide, nu a fost decât 55%. Deci nu aici s-a decis meciul.
Unde s-a decis, nu știu. Poate în mintea Simonei. Poate în vidul de soluții oferit de antrenor. Nu știu, nici nu e treaba noastră să știm. Așa că rămânem să ne rumegăm amărăciunea, parte a chitului de supraviețuire al oricărui suporter. Aș zice ceva și de inconfortul senzorial care mă încearcă privind satisfacția impostoare a soțului Serenei, dar ducem discuția în derizoriu.