Iubindu-l pe Paolo Rossi

Nu a apucat nici el să îmbătrânească. Nu va fi nici jelit, nici subiect de controversă ca Maradona. Paolo a plecat discret, ca un reproș

A murit Paolo Rossi. Suntem condamnații timpului, nu ai pandemiei. Timpul ne pune botniță, nu guvernele. De aceea conjugăm mai mult la trecut verbul a fi. Era. A fost. Mereu lucizii spun că este o lege a firii. Desigur. Dar tristețea rămâne acolo. Veghează la dispariția unei părți a lumii tale. Îți pleacă eroii copilăriei, adolescenței și tinereții. Și este frig. Plouă-ninge și este frig.

Păi, se compara cu Cristiano?
A murit Paolo Rossi. Cine mai era și Paolo Rossi ăsta?, se întreabă cei care s-au născut ca să vadă lacrimile de crocodil ale lui Neymar. Parcă îi și auzi. Asta e, s-a mai dus unul dintre moșii ăia ai voștri cu care ne împuiați capul. Păi, se compară cu Cristiano? Cu Leo? Nici măcar cu Markus Rashford sau cu Mo Salah. Așa că mai lăsați-ne! Povestea trebuie totuși spusă, deși difuzoarele dolby surround ale ignoranței bubuie în timpane.

Espana ‘82 și o echipă a blocului
Era vara anului 1982. În România se construia socialismul multilateral dezvoltat și începuse raționalizarea. De aceea ne uitam peste gard, la vecinii bulgari sau sârbi. Cu un lighean pe post de antenă satelit puteai să evadezi din plenare și spectacole omagiale.

Era vara lui ‘82. Un student în sesiune neposesor de antenă de bulgari mergea să vadă meciurile de la Cupa Mondială la un vecin de bloc care avea antenă de bulgari. Vecinul era ziarist la Sportul și se numea Ion Cupen. Prietenul lui Ion Cupen se numea Dan Voicilă și era crainic sportiv radio. O voce inconfundabilă.

Un ziarist de mare talent ținut în umbră de tartorii redacției, un crainic radio maestru absolut al sarcasmului, un pasionat inginer geolog, un medic chirurg de o sensibilitate atipică meseriei. Plus un student în anul 2 la Politehnică, pasionat de sport și străin de tot ce este tehnic. Așa arăta echipa noastră unită în jurul unui televizor alb-negru Opera și al unei antene de bulgari.

Ce simplu era să detești Italia și să iubești Brazilia!
Echipa de la blocul din Titan l-a văzut văzut pe Paolo Rossi cum dădea 3 goluri Braziliei și o trimitea acasă. Lumea în general ținea cu uimitoarea Brazilie a lui Falcao, Zico și Socrates, cea mai frumoasă Brazilie ne-campioană mondială s-a zis. Era atât de simplu să ții cu Brazilia și să detești Italia! Deși Italia nu mai juca demult catenaccio, deși Tardelli, Antognoni, Orialli și Bruno Conti, mai ales ultimul, se întreceau cu sud-americanii la tehnică, deși Cabrini și Collovati erau fundași cu atingere de mijlocași fuori classe, echipa noastră de la bloc ținea cu Brazilia. Minus studentul care avea o fixație cu Italia, încă din copilărie, de pe timpul lui Facchetti, Rivera și Bonisegna, cei care pierduseră finala din ’70. În fața Braziliei.

Meșteșugarul
Paolo Rossi a înscris de 3 ori în poarta nefericitului Waldir Peres, de două ori în aceea a lui Mlynarczyk și o dată lui Harald Schumacher. Sfert de finală, semifinală, finală. Victime Brazilia, Polonia și Germania. 3-2, 2-0, 3-1. Scoruri, statistici. Minutul și scorul, nu uita, îi spunea Dan Voicilă studentului. Paolo Rossi a ieșit golgeterul turneului și a fost declarat și cel mai bun jucător al acestuia. Paolo Rossi dădea gol și dacă poarta avea dimensiunile unei mingi, iar portarul era colosul din Rhodos. Paolo Rossi nu era un jucător spectaculos, nu în sensul trivial al termenului. Nu ara terenul în dribling, nu țâșnea cu 4-5 fundași în spate. Paolo Rossi era născut din stirpea artizanilor de la Murano și Burano. Era meșteșugul transportat până la la poarta artei.

Renașterea
Paolo Rossi a mai fost pariul provocator al selecționerului Enzo Bearzot. Bearzot îl convocase deși atacantul de 25 de ani venea după doi ani de suspendare din cauza implicării în scandalul Totonero. Mai era el jucătorul care fascinase în ’78 în Argentina lângă Roberto Bettega și Franco Causio? Paolo Rossi a fost șters în primele meciuri și se părea că Bearzot trebuie să dea socoteală pentru nostalgia lui. Dar nu! Renașterea s-a consumat în fața Braziliei, atunci când omul nostru și-a scuturat rugina. Albastrul tricoului avea ceva din strălucirea albastrului din picturile lui Rafael Sanzio. Paolo Rossi a înțeles că trebuie să meargă până la capăt. Purtător al unui mesaj misterios și implacabil.

Frig
Acelui student îi va fi dor mereu de Paolo Rossi. Despre care știe că nu a fost un sfânt, dar și că nu s-a mândrit cu greșelile pe care le-a făcut. Despre care știe că nu a fost la fel de dăruit ca Maradona, dar pe care l-a iubit mai mult decât pe Maradona. Este acesta un sacrilegiu? Sau doar abur de amintire din alt timp? Plouă-ninge, este frig și câtorva ne este un dor cumplit de Paolo Rossi.