Cum arată planeta fără Maradona

Exaltarea și bocetele nu au adus totuși Apocalipsa. Suntem mai triști fără Diego, dar în fond nu ne-am schimbat

Prima zi fără Maradona. Și prima constatare: oamenii nu s-au schimbat. Nesimțiții au rămas tot nesimțiți, pateticii au devenit și mai patetici, plagiatorii și-au făcut din nou mâna, bolnavii nu s-au vindecat peste noapte, iar oamenii harnici și conștiincioși au continuat să muncească. Arhitecții, inginerii, fermierii, constructorii.

Unii medici au salvat vieți. Alții s-au recunoscut înfrânți. La televizor s-au rostit cuvinte emoționante și s-au spus sumedenie de tâmpenii. Pentru câteva ore, buletinele de știri nu au mai început cu Covid 19. Frustrații din pădurile dezvirgine ale mediului online au rămas mândri pe metereze.

Marșul săracilor

În Argentina, președintele peronist Alberto Fernandez a decretat 3 zile de doliu național. Calcul politic? Gest spontan și sincer? Cine știe? Posibil și una, și alta. Sicriul cu corpul neînsuflețit al lui Maradona a fost depus la Palatul Prezidențial din Buenos Aires, acolo unde mii de admiratori ai unicului „Diez” trec pe lângă catafalc pentru un definitiv adio.

Majoritatea sunt oameni simpli, săraci. Sunt săracii care au devenit și mai săraci din cauza inflației galopante din Argentina. O țară bogată cu foarte mulți săraci, parcă sună cunoscut. Sunt cei pentru care Maradona a însemnat la fel cât Papa Bergoglio, dacă nu mai mult. Dar există și o Argentină care trăiește dincolo de drama dispariției lui Maradona. Una copleșită de propriile drame și care are timp puțin spre deloc pentru fotbal.

Fotbalul halucinogen

Amestecul ăsta de credință înflăcărată și blasfemie nevinovată a găsit terenul fertil în fotbal, cu precădere în America Latină. Se tot spune că fotbalul este ca viața. Da, este o parte a ei, dar una înmuiată într-o substanță halucinogenă. Diego a fost nu doar idol, a fost drog național în Argentina. A fost și va rămâne așa.

Și, laolaltă cu eroii Cupelor Mondiale din ‘78 și ’86, surogatul unui trai mai bun. Tabloul întreg arată o țară care a folosit din greu fotbalul ca instrument de propagandă. Asta se spune în șoaptă sau nu se spune deloc. Strică povestea.

Madres de la Plaza de Mayo

Imaginea idilică a unei Argentine care dansează tango în ritmul driblingurilor lui Diego capătă nuanțe sângerii la strigătul mamelor care își caută și acum fiii și fiicele dispăruți și dispărute sub dictatura militară a lui Jorje Rafael Videla. Madres de la Plaza de Mayo (Mamele din Piața Mai) le amintesc celor care vor să uite că în timp ce Kempes, Ardiles și Luque câștigau Cupa Mondială, copiii lor erau aruncați de vii din avion, în Atlantic. Să li se piardă urma.

Victoria de la Mondialul din ‘78, organizat chiar în Argentina cu o cheltuială faraonică la vremea aceea, 700 de milioane de dolari, a fost parte a acestui instrument de propagandă. O țară trăia o tragedie, o alta celebra Cupa Mondială. Era aceeași țară, sfâșiată de durere și nebună de bucurie. Argentina.

Prostia propagată de Villas-Boas

Am văzut că Andre Villas-Boas, antrenor la Marseille acum, a propus ca numărul 10 să fie retras din fotbalul mondial. Mai rar asemenea inepție și afront către toți marii purtători ai miticului tricou!

Parcă prefer resentimentele englezilor, care nu se sfiesc să îl facă și acum trișor pe Maradona, în locul unor astfel de inițiative prostești. Diego a înnobilat tricoul cu numărul 10, nu a fost proprietarul lui absolut. Nu l-a confiscat pentru propria biserică, unde să fie expus pe post de moaște.

Nu vi se pare că într-un mod pervers propunerea aceasta a lui Villas-Boas are în ea germenii unui soi de dictatură? Poate suna a fluierat în biserică, dar una este să fii plâns de o planetă după ce ai dat cu piciorul în minge și alta este să fii pe post de minge a soldatului care îți dă un șut ce te trimite din avion direct în primitoarele ape ale Atlanticului.