Pierdem o lume

Ne așteptam ca Diego să plece repede dintre noi. Dar de ce oare credeam că el o va face altfel decât muritorii de rând?

Scriem ferpare. Așa se numesc textele acestea voit cernite, care își propun să evoce personalitatea dispărutului în culori cât mai pastelate. Pericolul unor astfel de (sub)producții gazetărești este lacrimogenia. Și patetismul căutat cu lumânarea. Sau efuziunile de bocitoare profesioniste.

Maradona nu are nevoie de așa ceva. Și oricum nu îl definesc nuanțele pastelate. El a fost mereu omul stridențelor, al culorilor turbate, al gesturilor scandaloase. A trăit la limită, a jucat mereu o partidă periculoasă. A fost un fotbalist imens concentrat într-un butoiaș de om căruia i-a plăcut viața din teren și de dincolo de el. Nu a fost și nu a propus niciodată imaginea de ascet. De ființă profund morală. Tocmai de aceea a fost iubit și mai tare. Lumea e îndrăgostită de păcătoși, nu de virtuoși. Majoritatea s-au recunoscut în el, minus talentul vecin cu geniul. Logica e simplă și eminamente falsă. Dacă mai facem vreun henț pe stadionul vieții și nu ne vede nimeni, se cheamă că suntem din același aluat cu Diego.

Un lucru cert. Maradona nu a dispărut. Legendele nu mor, doar cresc o dată cu plecarea proprietarului spre alt tărâm. Poveștile nu dispar, se țes și mai abitir atunci când eroii își încheie călătoria pământeană. Se vor rosti vorbe mari zilele acestea, oameni care nu l-au cunoscut și nu l-au văzut jucând pe Maradona se vor simți datori cu o părere, cu o laudă, poate și cu vreo pildă. Să te ții!

Eu am avut puțin noroc. Sau m-am dus către el. Buenos Aires te ajută să înțelegi cum a fost posibil Maradona. În special cartierul La Boca. Descoperi acolo o lume sensibilă care coabitează în armonie cu alta violentă. Bucurie de viață chiar și cu burta goală. Sau cu un ceai de mate care să țină loc de mâncare. Maradona s-a născut din acest univers al contrastelor în care fotbalul este și dragoste împărtășită, și cult care frizează blasfemia. Rivalitatea dintre fotbalul lui Diego și Leo și tangoul provocator al lui Carlos Gardel nu a fost niciodată tranșată.

Ne despărțim de o lume. Încep să moară eroii copilăriei și adolescenței unora dintre noi. Este tot mai frig fără ei. Tot mai trist. Cruyff în urmă cu câțiva ani, acum Maradona. Bobby Charlton, Uwe Seeler și Gerd Muller trăiesc, dar nu mai sunt nici ei cu noi. Mă uit la creasta lui Aubameyang, la perfecțiunea&productivitatea de robot a lui Haaland, la adorația insularilor pentru Mo Salah, înțeleg tendințele moderne, tranziția pozitivă și negativă, dar simt nevoia tot mai des să mă refugiez în amintiri.

Diego este mereu acolo. Mic, îndesat, drăcos, obraznic. Unic.