Tricoul, Leo, tricoul!

Un domn cu părul alb l-a rugat ceva pe Messi. Căpitanul Barcelonei a acceptat. Simplu, ce ar mai fi de comentat?

Final de meci. Pe fundal se văd uriașele tribune goale ale Camp Nou. Se aude imnul acela care seamănă cu un marș pionieresc, semn că Barcelona, laolaltă oraș și sanctuar fotbalistic, trăiește permanent visul unui socialism înflăcărat, vesel și prosper.

Un domn cu părul alb se apropie de Leo Messi, care tocmai a dat mâna cu antrenorul lui, Ronald Koeman. Un salut scurt, rece, care spune mai mult decât toate cuvintele despre disiparea concordiei în vestiarul catalanilor.

Știe Messi cine este Lucescu?
Domnul cu părul alb, scurtă neagră de stofă și blugi se mișcă repede, cu reminiscențe din agilitatea extremei de altădată. Îi taie calea lui Leo și îi întinde mâna. Argentinianul se arată un pic surprins de abordare, dar și-a dat seama că este vorba despre antrenorul lui Dinamo Kiev.

Așa că îi ascultă politicos rugămintea. Mircea Lucescu este domnul cu părul alb în jachetă de stofă neagră care îi cere ceva lui Messi. Cel mai probabil tricoul, nu să semneze un contract la Kiev. După mimică, Messi nu dă deloc senzația că l-ar cunoaște pe Lucescu, știe doar că l-a văzut mestecându-și neliniștea în fața băncii tehnice a adversarilor.

Intră publicitatea!
Lucescu pune mâna părintește pe umărul lui Messi, la fel ca odinioară pe umerii tineri ai lui Răducioiu sau Pirlo. Cu toate astea, Lucescu nu este într-o poziție dominantă și pare cumva jenat că trebuie să se comporte ca un suporter care vânează un autograf de la idolul lui.

Dialogul este foarte scurt, de fapt vorbește mai mult antrenorul. Messi se grăbește, înțelege și acceptă rugămintea. Gesturile sunt clare, ne vedem undeva sus, la lounge?, Lucescu îi mulțumește, imaginea se taie și intră publicitatea.

Irina, acum sunt bine?
La conferința de presă, Lucescu își recuperează prestanța. Vorbește fluent spaniola și se joacă de-a cochetăria. O întreabă pe Irina, o ziaristă ucraineană, dacă este îmbrăcat adecvat. Irina, care probabil l-a tachinat anterior pe subiectul respectiv, îi răspunde că întotdeauna.

Atmosfera se destinde, iar Mircea Lucescu începe să povestească despre meci. Despre fotbal. Despre viața lui, adică. Echipa sa pierduse cu 1-2 pe Camp Nou, dar contrazisese estimările catastrofice.

Cu o formație încropită din tineri aruncați în luptă de voie, de nevoie, Kievul pregătit de Mircea Lucescu se apărase elegant și contraatacase tăios în fața Barcelonei lui Messi.

Mircea cel tânăr
Lucescu arată întinerit, se simte că îi priește munca. Este clar, statul degeaba îl omora cu zile. Kievul lui Lucescu joacă un fotbal mai curat și mai frumos decât Barcelona lui Koeman. Lucescu rămâne un mare antrenor.

Dar asta nu îl împiedică pe Lucescu să se roage de Messi să-i dea tricoul. La naiba! Știți cum a fost asta, ca provocarea cu cetățenii care își turnau o găleată de apă cu gheață în cap! De ce s-a rugat Lucescu de Messi, de ce Ilie Năstase a îngenuncheat în fața lui Federer, Nadal și Djokovici la întâlnirea tuturor numerelor 1 ATP din era computerizată, tocmai el care, cronologic vorbind, fusese primul număr 1?

De unde vine acest complex de inferioritate? Din lecțiile de istorie care ne-au cultivat spiritul supraviețuirii? Din educația prea cuminte pe care am primit-o în familie, din cei 7 ani de acasă în care am învățat să stăm cu capul plecat? Din obediența cultivată mai departe și la școală?

De ce îl urâm? De-aia, că ne pune la treabă!
Probabil prea multă filosofie pentru un gest banal. Cei care îl urăsc îl vor urî în continuare pe Mircea Lucescu. Cei care îl admiră îl vor admira și după seara de pe Camp Nou.

E libertate încă și e bine că e așa, nu trebuie să ne încolonăm toți să îi aducem omagii lui nea Mircea. Dincolo de utopicul lui ecumenism fotbalistic, dincolo de opțiuni politice discutabile ori de gesturi inoportune, cum mi se pare că a fost cel cu Messi, Lucescu ne arată cum poți lupta împotriva blazării, a rutinei, a bătrâneții.

Simplu, continuând să muncești, învățând. De-aia ne este și așa antipatic multora.