Înapoi la minciunile cotidiene
Flacăra revoluției cu făcălețul de mămăligă agitat deasupra capului s-a stins. A ars câteva ore, ca un foc de coceni, apoi a pâlpâit timid, ca o scuză
Dragi tricolori, ne iertați că v-am criticat! Numai voi știți câte sacrificii ați făcut, doar voi știți ce-i în sufletul vostru! Aauuu inima mea! Făcălețul ca făcălețul, dar mămăliga însăși, ce să vezi!?, galbenă, ca tricourile băieților de la națională, s-a răcit și a prins o crustă tare. Ca obrazul gros. Cum să mai și explodeze?
Halucinant sau halucinogen?
La 3 zile distanță după bătaia de la Oslo, doinim cu alean despre ce a fost, descoperind nuanțe încurajatoare, iar glasul ne tremură atunci când ne gândim la viitor. Mesajul cu adevărat tonic, unii ar zice halucinant (halucinogen?) vine însă dinspre echipă. „Băieții” dovedesc un optimism reținut, dar solid, accesibil doar celor cu tărie de caracter. Alții ar fi intrat în depresie după coșmarul trăit alături de Haaland și Odegaard. Ei nu.
În anumite momente…
Alin Toșca bunăoară a observat că, deși norvegienii au câștigat cu 4-0, naționala României și-a demonstrat valoarea în anumite momente. Rețineți asta, „în anumite momente”, pentru că este de o profunzime abisală. Încerc să identific acele momente și cred că găsesc ceva. Am arătat decent la intonarea imnului, bine jucat din punct de vedere teatral. Chipuri transpuse de emoție, refrenul cântat la unison. Apoi, ne-au ieșit și schimbările, adică nu am pierdut timp. Că ăia care au intrat nu au arătat nimic în plus prin comparație cu cei care au ieșit, nici nu mai contează. Ideea e că ne-am mișcat repede.
Umoristul Răzvan Marin
La conferința de presă care a prefațat meciul cu Austria, prezent alături de Mirel Rădoi, Răzvan Marin a plusat spunând că avem echipă de Mondial. Nu știam că Răzvan are un simț al umorului atât de dezvoltat. Bravo, chiar așa arătăm, ca o echipă tânără, cu atitudine pozitivă, tehnică în regim de viteză, curajoasă, dovadă numărul de acțiuni și de șuturi în treimea adversă. Măi băieți, voi chiar vorbiți serios?
Mirel Alimoș, selecționer din Țara de Jos
Ironii, da. Care ați vrea să fie tonul? De baladă? Mirel Alimoș, haiduc din Țara de Jos. Sau ați prefera ceva constructiv? Să construiască oamenii care sunt plătiți pentru asta. Selecționerul, staff-ul lui, federalii, mai ales cei din Comisia Tehnică. Rapoarte de joc, statistici, să nu mai spună Toșca prăpăstii. Interesant este că atunci când nu mai ești în fenomen, când iei un pic de distanță, vezi limpede. A, că a zis un ziarist, unul dintre ăia care au distrus fotbalul românesc, că norvegienii jucau cu noi de parcă erau brazilieni, numai din devieri și călcâie. Dar dacă o zice și Iordănescu ce ne facem? Că nea Puiu nu se pricepe la termoficare, dar înainte de a fi antrenor și selecționer a fost și el nițel fotbalist.
Nu știu ce va fi cu Austria. Nu am nici viziuni apocaliptice, nici revelații divine. Vorbeam zilele trecute cu scriitorul Filip Florian pentru un viitor interviu. În afară de faptul că joacă titular pe la edituri de Bundesligă, adică are o confirmare internațională, omul se uită la fotbal cu o pasiune pe care poate că noi am pierdut-o. Jucaserăm cu Islanda, încă nu se consumase umilința de la Oslo. Iar Filip Florian mi-a zis așa despre „tricolori”.
„Am ajuns să mă uit inerțial la națională, nu prea mai sper nimic. Mai rău, am pierdut sentimentul de «ai noștri». Pare o adunătură de interese, condimentată bine de tot cu chestii legate de impresari, de viitoare transferuri. (…) Plus că nici jucătorul nu prea mai simte treaba asta numită patriotism. Totuși, să joci pentru țara ta este o bucurie fără preț”
Exagerează? Sau vă regăsiți în ce spune un scriitor care a văzut mai multe meciuri pe stadion decât Vișan și Bodescu? Acesta ar trebui să fie un paradox, dar nu este.