Restul e zgură

Simona a accidentat-o pe Pliskova în finala de la Roma. I-a dat cu tenisul în cap!

S-a terminat înainte să înceapă. 6-0, 2-1, un salut scurt la fileu, cu două rachete care se ating în semn de salut. Un surogat de strângere de mână. Prea repede, prea pe nemestecate. O execuție de la care condamnata s-a sustras. Asta este prima senzație, după abandonul Karolinei Pliskova din finala cu Simona Halep. Dimensiunile umilinței erau prea mari pentru cehoaică, asta cred că a fost „afecțiunea” care a determinat-o să iasă din meci. Pliskova nu acuzase nicio problemă medicală în semifinala cu compatrioata Vondrousova. Dimpotrivă, cu mai puțin de 24 de ore înainte etalase o formă fizică de zile mari.

Adio ipocrizie!
Și hai pentru o clipă să renunțăm la ipocrizie! Vai, ce păcat că a abandonat Pliskova! Vai, ce ne doream să vedem o finală pe muchie de cuțit! Serios? Ce preferați? Un meci eroic încheiat cu o înfrângere așijderea (am jucat ca niciodată, am pierdut ca-ntotdeauna, mai știți refrenul?) sau o victorie scurtă în care oricum Simona își desființa adversara? Uite că unii dintre noi, probabil puțini după înaltele standarde morale actuale, preferă varianta a doua.

Ea nu trișează, nu mimează
Gândire de microbist pe care l-au mai bătut vântul și ploaia pe stadioane. Când joacă unul de-ai tăi contează în primul rând să câștige, mai ales dacă o face respectând fair-play-ul. Iar Simona este o jucătoare fair-play. Ea nu se duce la vestiare să se trateze, ca Muguruza după ce pierde primul set. Sau cum o făcea mai an Șarapova. Pardon, Sharapova, că așa se scrie acum. Simona nu este doar o mare jucătoare, este și un om corect. Nu trișează, nu mimează durerea. Are și ea hachițele și înnegurările ei, dar nu asta. Nu trucuri, nu strategii de scoatere din mână ale adversarei.

Încercarea Muguruza
Roma a fost un pasaj necesar în drumul către Roland Garros. Simona nu a strălucit în toate meciurile, deși statistica arată că nu a pierdut decât un set. Semifinala cu Muguruza a fost un carusel al punctelor extraordinare și al greșelilor, de ambele părți ale fileului. Acolo a fost marea încercare. Peste toate, acest turneu, important și din punctul de vedere al punctelor acumulate, dar mai ales ca antrenament înainte de Paris, a arătat stadiul de pregătire al campioanei române. Care venea din nou după o pauză semnificativă, pentru că a lipsit de la Cincinnati și US Open. O alegere pragmatică.

Contractul sentimental campion-suporter
În absența australiencei Ashleigh Barty, deținătoarea trofeului, a Serenei și a Biancăi Andreescu, și cu ascendentul moral și sportiv asupra Muguruzei și Pliskovei, Halep este marea favorită a singurului Grand Slam care se joacă pe zgură. A fi mare favorită este o onoare și o povară suplimentară. Lindsey Davenport, fosta mare campioană americană, care este și o femeie inteligentă și echilibrată, semnalează tocmai supremația Simonei pe „terre battue” (în traducere mot à mot, pământ bătătorit), cum spun francezii zgurei.

Volatilitatea tenisului feminin ne îndeamnă să fim prudenți, constanța în performanță a Simonei ne obligă să avem așteptări mari. Halep este de departe cea mai veche membră a Top 10 WTA, dacă nu cumva a Top 5.

Dar a avea așteptări ca suporter nu înseamnă că sportivul are o datorie explicită la tine. Este însă acolo un contract sentimental a cărui valoare adună buchet bucurii și dezamăgiri. Roland Garros este încă un prilej prin care cel mai important sportiv român al ultimelor decenii urmează să fie alături de suporterii lui. Restul e zgură.