Cronica unei îmbrățișări

Învins după 5 seturi de luptă în finala US Open, Alexander Zverev a încălcat regulamentul și l-a luat în brațe pe Dominic Thiem

La București este trei și jumătate noaptea, la New York, opt și jumătate seara. Acolo unde de-abia a apus soarele doi oameni se îmbrățișează și schimbă câteva cuvinte. Au fost adversari, acum arată ca doi prieteni care și-au terminat treaba. Apropierea lor vorbește simplu despre camaraderie, ne spune că între sentiment și sentimentalism este cale de mii de ani-lumină și concluzionează că atunci când învinsul are puterea să își strângă la piept învingătorul se cheamă că lumea nu și-a consumat toate șansele.

Să-i ducem lângă Nole!

A fost o îmbrățișare foarte nepotrivită cu vremurile pe care le trăim și, conform regulilor distanțării fizice, care au funcționat drastic și la Flushing Meadows, nu trebuia să aibă loc. De mirare că Dominic Thiem și Alexander Zverev nu au fost sancționați pentru gestul lor. Logic era să fi fost trimiși legați fedeleș lângă Djokovici, acest Hannibal Lecter al tenisului mondial, iar la locul de ispășire a pedepsei cineva, de preferat un arbitru de linie, să-i pună pe toți trei cu genunchii pe coji de nucă. Iar capul să le fie conectat la niște electrozi, așa, după modelul din Zbor deasupra unui cuib de cuci. O asistentă șefă care să supravegheze terapia de primenire a creierului se găsește mereu.

Epic, nu, intens, da

Așadar, Thiem și Zverev tocmai au încheiat finala US Open după 4 ore de luptă, timp în care chipurile victoriei și înfrângerii li s-au perindat pe rând prin fața ochilor. A câștigat Thiem, 2-6, 4-6, 6-4, 6-3, 7-6. Austriacul de 27 de ani se aflase la a 4-a finală de Grand Slam a carierei, dar numai la prima victorie. Nu a fost totuși ceea ce, în limbaj de lemn contemporan, se cheamă o finală epică. Deși meciul s-a decis la tiebreak în manșă decisivă, deși Thiem a revenit de la 0-2 la seturi, deși Zverev avusese 5-3 în setul 5 și servea pentru victorie. Au fost multe schimburi frumoase de mingi, unele chiar neverosimile din punct de vedere tehnic, dar și al consumului fizic. Motiv pentru care învingătorul a terminat partida într-un picior, iar învinsul nu mai avea puterea nici să lăcrimeze de necaz.

Succesiunea fricii

A fost prima finală după un secol fără cei trei monștri sacri (ar merge și fără „sacri”, dat fiind cum au ofilit totul în jurul lor), iar după primele două seturi și jumătate, când Zverev bătea la Thiem ca la fasole, sporea regretul că nu avem o finală a aristocraților Roger, Rafa sau Nole. La mijlocul setului trei lui Zverev a început să îi frică de victorie. Thiem a simțit, așa cum a simțit apoi și la 5-3 pentru adversar în setul decisiv că lunganul din fața lui este blocat de emoții. Probabil că asta îi separă pe Thiem și pe Zverev și pe ceilalți aspiranți la glorie de Federer, Nadal și Djokovici. Stăpânirea de sine. Răceala aceea aproape nepământeană care intervine în momentele de cumpănă ale marilor meciuri. Spiritul de supraviețuitor combinat cu cel de prădător.

Sensul imperfecțiunii

Sunt mai emotivi și mai vulnerabili cei din noua generație? Mai mult ca sigur. Este acesta un defect? În valoare absolută a tenisului, da. Unii dintre noi, puțini bănuiesc, apreciază și imperfecțiunea, ca parte a umanității. Într-un fel, Thiem, Zverev, Medvedev sau Șapovalov sunt mai aproape de noi, pietonii Universului. Așa cred că a și fost posibilă acea îmbrățișare de la sfârșit. Care a dat un sens nebănuit finalei. Și a făcut-o nu doar frumoasă, ci și istorică. Probabil că Roger și Rafa și-ar fi lovit ușor rachetele, apoi și-ar fi recitat poeziile la festivitatea de premiere. Perfecți, ar fi respectat cu sfințenie regulamentul.