Drumul de la Rădoi la Mirel. Și un asasinat
Care din fericire nu este decât în mintea plină de metafore a lui Marcel Pușcaș. Cazul Ianis este pus în discuție și când lumea vrea să uite că ar exista un caz Ianis

A început lucrul la statuia lui Mirel Rădoi. Deocamdată discret, cu câteva roabe de mortar turnate la fundație. Selecționerului îi sunt celebrate meritul de a fi schimbat stilul de joc al naționalei și influența asupra transformării în bine a unor jucători ca Alibec sau Maxim.
Nu a fost omisă reconsiderarea/descoperirea acestui surprinzător Alexandru Crețu. Soclul statuii se consolidează și onomastic, nu știu dacă ați băgat de seamă. Selecționerul a devenit „Mirel”, iar „Rădoi” pare un balast, bun doar pentru documentele oficiale. Asta ca să rămânem în zona materialelor de construcții.
Ce nu își amintesc sculptorii
„Mirel” l-a titularizat pe Ianis Hagi la București, în meciul contra Irlandei de Nord, dar l-a lăsat pe bancă la Klagenfurt. Ianis nu s-a numărat nici măcar printre cei trei jucători introduși pe parcurs la victoria cu 3-2 împotriva Austriei, deznodământ contestat cu o vehemență caraghioasă de Baumgartlinger și compania.
Ianis nu jucase deloc bine cu Irlanda de Nord, luase și un galben care îl expusese eliminării. De unde și netitularizarea logică în partida de la Klagenfurt. Ceea ce probabil nu își mai amintesc sculptorii mai tineri sau mai bătrâni ai statuii este că în urmă cu ceva timp „Mirel” apucase să precizeze că pentru el decarul veritabil al naționalei este chiar Ianis. Nu Maxim, nu Stanciu, nu Cicâldău, nu Nistor.
Asasinii!
Aureolat de victoria în Austria, selecționerul nu a trebuit să dea explicații pentru absența decarului său de suflet. Bucuroși pentru același nesperat rezultat, obținut și după un joc curajos, comentatorii specializați și publicul larg au abandonat deja obositorul subiect Ianis Hagi. Băiat bine crescut, nici împricinatul nu a emis niciun reproș, ceva de genul întrebării retorice a fotbalistului român: „De ce m-a mai scos la încălzire, dacă tot nu avea de gând să mă bage să joc?”.
Acesta este însă momentul în care se bagă în seamă și intră în scenă domnul Marcel Pușcaș, strigând „Asasinii!”. De-abia când ne mai calmaserăm, iar unii dintre noi dădeau cu dalta la statuia lui Mirel, Pușcaș vine și pune încă o dată placa aia veche, dată și cu sonorul la maxim(um): „De ani de zile acest copil e asasinat și e vânat pentru că e copilul lui Gică Hagi! Lăsaţi-l în pace! Să-l rebotezăm! Şi asta cu numărul 10… Ce contează? Prea mare presiune se pune pe el. Suntem săraci în vedete şi ne legăm de copilul unei vedete, ca să-l zgândărim pe taică-su!”.
Nea Piți, alt avocat din oficiu
În paralel, dar cu o octavă mai jos, Victor Pițurcă (niciodată un apropiat al familiei Hagi) cântă și el teoria copilului asupra căruia se exercită o presiune nejustificată. Greșit, nea Piți! Greșit, nea Marcele! În primul rând că un fotbalist care peste o lună și un pic împlinește 22 de ani nu mai este un copil. Nici măcar un adolescent întârziat. Este un adult în toată regula.
Pe urmă, dacă vrem să ne facem bine și să nu mai strigăm „Asasinii!”, ar trebui să înceteze chiar discuția aceasta nesfârșită despre presupusa persecuție la care ar fi supus Ianis. Ianis nu este nici pe departe cel mai criticat jucător român atunci când joacă prost, în schimb, este de departe cel mai lăudat jucător român atunci când joacă decent.
Jocul de-a modestia
Nu știm cum va arăta în viitor jocul lui Ianis ori dacă va veni vreodată momentul acela magic, așteptat și de Pițurcă. Or fi și unii care, din invidie sau din răutate, nu îl înghit pe tatăl lui. Dar e clar că sunt incomparabil mai mulți cei care vor să îl perie pe Gică Hagi și să fie avocații din oficiu ai unui „copil” pe care îl putem ajuta tratându-l egal cu colegii lui de la națională.
Mare avantaj, dar și mare pacoste să fii băiatul lui… Al unei mari vedete în general. Depinde mult și de „Mirel” cum se vor petrece lucrurile în continuare. Faptul că s-a antepronunțat în privința lui Ianis nu îl ajută.
După cum nu îl ajută nici strategia de a pune toate meritele în brațele jucătorilor și întreaga răspundere pe umerii lui și ai staff-ului tehnic. E periculoasă și partitura asta de-a modestia extremă. Nu de alta, însă încep și fotbaliștii, și publicul să creadă că pot juca fără antrenor.