Mesaj de pe o planetă dispărută

A avut cândva mustață pe oală. Odată, demult, avea părul lung, așa cum era moda timpului inspirată de Beatles.

Habar n-am dacă el asculta Beatles, poate că da. Dar sigur pe el îl asculta mingea cum îl ascultau notele pe John Lennon. Era tânăr, dar nu era neliniștit. Dimpotrivă, îți transmitea acel tip de calm izvorât din talentul atent cultivat. Era meticulos, îngrijit, posesiv, ca o pisică stăpână pe ghemul ei, atunci când juca fotbal.

Pasionații de linii drepte și de limbaj de specialitate ar spune că fotbalistul Anghel Iordănescu poseda o tehnică individuală de invidiat și o remarcabilă viziune a jocului. Când a apărut pe teren la Sevilla, după doi ani de inactivitate fotbalistică, adversari și coechipieri au rămas blocați.

Șerpuia cu mingea la picior sub privirile hipnotizate ale tuturor. Semăna cumva cu Iniesta și cu Xavi înainte ca Iniesta și Xavi să se fi inventat. Ca toți marii noștri fotbaliști ai anilor ’70-’80, Iordănescu a plătit și el riscul de țară. Dar uite, izolarea ne oferă prilejul să recuperăm personaje fundamentale. Căci mulți dintre cei care se uită azi la fotbal l-au văzut cel mult pe banca naționalei sau rătăcit prin Parlamentul României. Și pierdem personajul-fotbalist. Mare fotbalist.

În 1977, când România învingea cu 2-0 Iugoslavia la Zagreb, Iordănescu tocmai împlinise 27 de ani și făcea linie în atac cu Dudu Georgescu. Un stelist și un dinamovist pecetluiau o victorie răsunătoare, anulată apoi de acel halucinant 4-6 din Ghencea, tot cu Iugoslavia lui Susici și Surjak.

La Zagreb, Dudu înscria primul, apoi Puiu n-a lăsat să-i scape ocazia după un luft al colegului din atac. Țin minte bucuria aceea tinerească și naturală a lui Iordănescu, atât de diferită de gesturile teatrale ori vindicative ale vedetelor contemporane.

Au trecut 43 de ani de atunci, dar chipul acela luminat de bucurie trăiește intact. Un mesaj de pe o planetă dispărută. Nu știu dacă mai bună, însă sigur mai întreagă la cap.

La mulți ani, Anghel Iordănescu!