Exercițiu de memorie și admirație cu Gabi Szabo

Imaginea marilor campioni trebuie împrospătată periodic. E o bună terapie socială. La rându-le, ei au datoria să coboare de pe piedestal, printre noi. Nu îi mușcăm

În materie de uitare, s-ar putea ca Gabi Szabo să aibă dreptate. Așa este, după ce ai ieșit din scenă, te uită lumea. La altă scară, se întâmplă astfel nu doar în sport. Lumea te uită și dacă ai fost campion olimpic la atletism, și dacă ai fost primul inginer din România care a adus roboții în secțiile uzinelor. Te uită lumea mai ales dacă ai fost profesor, doctor, inginer, un bun tehnician dentar sau un strălucit apicultor. Să vă agit un pic și să vorbim despre ziariști? Mai bine nu!

Lectura unei medalii olimpice de aur

Soarta marilor sportivi este totuși mai blândă, iar Gabi Szabo cred că o știe. A depănat amintiri la GSP Live cu Costin Ștucan și asta face bine tuturor. În special celor care nu au prins-o concurând, dar și nouă, celorlalți, martori ai curselor ei istorice. A rememorat aproape pas cu pas finala olimpică de la Sydney, câștigată în fața marii rivale, irlandeza Sonia O’Sullivan. Starea emoțională dinaintea cursei, războiul psihologic cu adversarele, tactica în cursă. Totul, filă cu filă, lectură parcursă cu o inteligență pe care o citeai și o simțeai atunci când o vedeai alergând.

Și lectura propriu-zisă

Apropo de lectură, rememorând acea zi, Gabo Szabo spunea că obișnuia să citească. A citit ceva chiar și în dimineața finalei de la Sydney. Nu a spus ce, dar bănuiesc că nu o rețetă de sarmale. Poate că așa înțelegem și de ce unii au atins gloria, iar alții, mai dotați fizic, mai talentați, au cochetat cu mediocritatea. Și au rămas cu ratarea, dar campioni la PlayStation.

Distanța dintre foarte bun și excepțional

Printr-un concurs de împrejurări care ar constitui obiectul unei nuvele despre despre colegialitate și în egală măsură despre egoism grotesc, am participat la Mondialele de atletism de la Sevilla, din vara lui august 1999. Fabulos oraș, o altfel de experiență profesională. 1999, în ansamblu, probabil cel mai bun an al carierei Gabrielei Szabo. I-am văzut cursele acolo, pe stadion, am avut prilejul să vorbim, uneori chiar la câteva minute după finiș. Când era stoarsă de energie, nu și de o bună cuviință care în principiu se și educă, dar pe care o ai sau nu o ai. Ca talentul.

Păstrez intacte imaginile finalei de 5.000 de metri, pe care a câștigat-o cu o autoritate aristocratică. Nu strivindu-și adversarele, în special pe marocanca Ouaziz, ci punând între ea și ele distanța care îi separă pe sportivii foarte buni de cei excepționali. Alerga altfel decât celelalte. Nu plutea, nu mărșăluia. Părea că este acționată de niște arcuri mici care o făceau să sară-alerge, ușoară, ca o nălucă blondă.

Își dorea mai mult victoria atunci

Admirația pe care i-o port constant mă împiedică să discut opțiunile politice ori randamentul managerial pe care Gabi Szabo le-a avut cât timp a ocupat funcții publice. Parcă își dorea mai mult victoria când era sportivă decât acum, ca să folosim un clișeu fotbalistic. În rest, mi-ar plăcea ca Gabi să nu îngroașe rândurile celor care consideră că societatea nu le este suficient de recunoscătoare. Ori, caz particular, să se întrebe de ce în urmă cu niște ani nu a fost păstrată pe un post-sinecură la Romatsa. Nu există conversie în nicio medalie olimpică cu responsabilitatea unui supraveghetor de zbor de acolo, cu stresul imens în care trăiesc acei oameni.

România totuși recunoscătoare

Aceasta este boala incurabilă a cluburilor departamentale, amestecă planurile. Profesia cu siajul performanței sportive. De aceea e bine să rămână fiecare la ce știe să facă. Și să nu pretindem statului să ne asiste în contul gloriei din arene. Dar, da, îndemnul marii campioane, ca sportivul să își savureze clipa, este valabil! Cu observația că el, sportivul, nu este un condamnat la mizerie după ce abandonează activitatea de performanță. Există viață și după aceea. Oamenii pot învăța, se pot califica în domeniul care i-a consacrat sau în altul.

Altfel, mi se pare că România, nici pe departe vreo Americă, își răsplătește generos legendele sportive prin pensiile viagere. Și nu numai. Cât despre uitare, dragă Gabi, cum ar fi lumea dacă am poseda o memorie de 128 GB ca un smartphone? Așa, mai uituci, tindem să păstrăm în noi doar amintirile frumoase.