Când mielul nu a mai zăcut pe Broadway

Sau o foarte scurtă istorie a rock-ului contemporan, de la compromisurile rușinoase ale anilor ‘80-‘90 până la renașterea din anii 2000

Cam prea mult ancorați în trecut și un pic snobi, ni s-a părut că timpul s-a oprit, el însuși subjugat de acele sunete. Muzica în jurul căreia ridicaserăm un altar și căreia continuam să îi aducem ofrande era sublimă, dar părea să respingă orice fel de moștenitori. Marile trupe ale anilor ’70-’80 începuseră să sufere de boli cronice, mai degrabă profesionale decât din cauza vârstei. Idolii noștri erau încă oameni tineri, dar orgoliile, erodarea relațiilor în grup, ambițiile (planurile) personale, blazarea, rutina și o oboseală firească, toate acționau ca o otravă.

Dezertarea

Peter Gabriel a plecat din Genesis după capodopera „The Lamb Lies Down on Broadway” și a lăsat în urmă o formație alcătuită din muzicieni excepționali (Tony Banks, Michael Rutherford, Phil Collins, Steve Hackett), dar care în lipsa unui veritabil lider spiritual au migrat treptat, dar implacabil, spre zona comercialului. Bineînțeles, Genesis nu și-a câștigat popularitatea și notorietatea mondială cu „Foxtrot” sau „Nursery Crime”, ci cu producții discutabile ca „Duke” sau „Abacab”. Ironie teribilă, Peter Gabriel însuși, geniul inovator, histrionicul, scandalosul și cameleonicul, s-a transformat în timp-record într-un cântăreț pop-rock.

Totul pentru bănuți!

O, da, cu priză la masele largi, populare! Doar că metamorfoza celui care provoca publicul de la Londra și de la Paris într-o fantoșă care, chipurile, explorează și alte genuri muzicale îi șochează și acum pe aceia dintre noi care cred în basme cu Feți-Frumoși insensibili la compromisuri cu balaurii disco-pop-ului. Sub pretextul că experimentează, Peter Gabriel a demonstrat și el cât de scurt poate fi drumul de la sublim la ridicol. Să ne iluzionăm totuși că la mijloc nu a fost un blackout, ci doar dorința de a câștiga mai ușor niște bani. Bănuți, cum se spune acum.

Waters, creator și distrugător

Pink Floyd, legendarul, miticul Floyd a fost alt exemplu celebru de implozie a unui mit. Roger Waters, unul dintre fondatori și omul care cu timpul preluase puterea ideologică (și nu numai) – imediat după „Animals”, prin orientarea către un mesaj militant, în dauna psihedelicului -, a părăsit trupa după „Final Cut”, prin ’83. Nu înainte de a-l fi concediat pe organistul Rick Wright, pe care îl considera un muzician mediocru, incapabil de progres. „The Wall” (‘79) fusese un triumf (nu neapărat prin bogăția temelor muzicale, cât prin straturile mesajului), dar anunța marea schismă. Waters, care era autorul integral al versurilor încă de la „Dark Side of the Moon”, compunea acum și muzica într-o proporție zdrobitoare.

Iluzia că Pink Floyd mai trăia

Trupa nu și-a mai revenit niciodată cu adevărat după cataclismul despărțirii de Roger Waters, chiar dacă încercările lui David Gilmour, coliderul muzical al band-ului și în epoca Waters, nu au fost eșecuri. Albumele „A Momentary Lapse of Reason” (’87) și „Division Bell” (‘94), șapte ani distanță între materiale!!, plus cele câteva concerte care le-au însoțit, cu montări fastuoase (vezi „Delicate Sound of Thunder” ori „Earls Court”, au dat cumva iluzia că Pink Floyd este un organism viu. Fals, fuseseră doar spasme înaintea finalului. La fel de fals ca zvonul, derivat în legendă, potrivit căruia Syd Barrett și-a trăit viața într-un ospiciu după ce a plecat (a fost împins să plece?) din trupă. Dar asta este o poveste în poveste și merită un articol separat. Pentru pasionații de perpetua legendă Pink Floyd aș recomanda excepționala carte „Pink Floyd în roșu” a italianului Michele Mari, un superb amestec de ficțiune și narațiune jurnalistică.

Migrarea gustului publicului și compromisurile

Led Zeppelin și-a încheiat existența brusc în momentul dispariției bateristului John Bonham, victimă a abuzului de alcool. Era doar o formă de respect extrem pentru fostul coleg de aventuri de tot felul sau prilejul ieșirii spectaculoase din scenă într-un moment în care cam secase inspirația? Nu vom afla niciodată. Emerson Lake&Palmer s-a rupt în bucăți fiindcă toți cei trei membri aveau ambiții muzicale personale sau au fost aspirați de alte proiecte. S-au reunit apoi în mai multe rânduri, dar cu rezultate modeste. Și tot așa, exemplele pot continua. Dezagregarea marilor formații a mers mână în mână cu migrarea gustului publicului către zona muzicii comerciale. Pop, disco, reggae, punk, tehno. Cei care au supraviețuit au făcut-o cu sacrificii și cu mari compromisuri. Cazurile Yes și Rush mi se par grăitoare despre cum poți coborî din stratosferă în mină.

Pantaloni bufanți și ritmuri disco

Dacă asculți și vezi imagini cu ei în anii (de tristă amintire) ‘80-‘90, ori ți se strânge inima (cei mai simțitori), ori te încearcă o senzație de stânjeneală. Inclusiv moda vestimentară a vremii era caraghioasă, nu doar muzica pe care o interpretau. Da, dar au supraviețuit, îi apără mulți. Corect. Pentru că după producții ritmate și în ton cu timpul, ca „90125” și „Big Generator” (Yes) sau „Hold Your Fire” (Rush), la sfârșitul anilor ‘90 oamenii s-au dezbrăcat de pantalonii aceia bufanți și de compromisurile făcute în numele continuității. Și au revenit la ce știau. „Talk”, „Open Your Eyes” și „Magnification” mi se par unele dintre albumele prin care Yes a reușit, pur și simplu, să renască în epoca modernă.

Paradoxul Marillion

Paradoxal, Marillion rămâne trupa cea mai curajoasă a acelor ani, tocmai pentru că îndrăznise să abordeze exact tipul de muzică la care, oportuniști, renunțaseră monștrii sacri. Paradoxal, fiindcă Marillion s-a născut în acei ani (mai exact în 1979), ai marilor compromisuri. Grație lui Fish, apoi lui Steve Hogarth, Marillion a arătat în două variante distincte că rabatul de la calitate este doar o opțiune, nu o cale. Iar lucrări precum „Script for a Jester’s Tear”, „Misplaced Childhood” (epoca Fish), „Brave”, „Marbles” (epoca Hogarth) sunt documente de muzică serioasă, de neo-progressive rock cum i-ar încadra specialiștii.

Înapoi în prezent!

Și ajungem în anii 2000. Un pic obosiți, mai bătrâni, mai descurajați unii dintre noi. Cei care au reușit totuși să se debaraseze de ideea preconcepută că „muzica asta e gata, și-a trăit traiul, și-a mâncat mălaiul!” vor fi avut surpriza și bucuria să descopere că mai este viață pe Pământul stăpânit odinioară de Peter Gabriel, Jan Anderson, David Gilmour, Jimmy Page, Rick Wakeman. Dinozaurii au urmași! „Dream Theater”, „Transatlantic”, „Flower Kings”, „Spock’s Beard”, „Opeth”, „Soen” sau „Their Dogs Were Astronauts” sunt doar câteva nume de continuatori de ținută ai curentului progressive rock, cu nuanțele noi numite progressive metal ori symphonic rock.

Personalitățile zilelor noastre sunt de regulă muzicieni cu școală, cu respect pentru trecut și încredere în viitor. John Petrucci, Mike Portnoy, Neal Morse, Arjen Lucassen sau Roine Stolt sunt doar câțiva dintre ei. Mai tineri, englezii de la Anathema, după ce au trecut prin purgatoriul numit death/doom, s-au alăturat și ei grupului de tipi încăpățânați care consideră că acest gen de muzică are nu doar un prezent, ci și un viitor solid. O muzică în care se topesc și acum elemente clasice, jazz, folk, tonalități celtice ori indiene, ba chiar influențe rap. Nu o dată ne aflăm în fața unor montări impresionante, de opere rock cu zeci de artiști pe scenă, iar aici experimentul Ayreon (care strânge crema acestei muzici o dată pe an în câteva concerte, totul pro bono) mi se pare cel mai fericit.

Dincolo de zgură

Cu precădere olandezii și scandinavii au dezvoltat curentul symphonic gothic cu ramificațiile symphonic metal ori gothic metal prin exponenți de vază ca Epica, Within Temptation, Nightwish, Amorphis, Soen. Italienii contribuie cu Lacuna Coil, o trupă demnă de tot respectul. Vocile unor soliste de talia Tarjei Turunen (ex Nightwish), Simone Simons (Epica), Sharon den Adel (Within Temptation), Cristina Scabbia (Lacuna Coil) sau Anneke van Giersbergen refac puntea cu inegalabila Annie Haslam de la Renaissance. Sigur, este și destulă zgură pe piață, dar sunt și multe lucruri care așteaptă să fie descoperite. Fără prejudecăți (cum am procedat la un moment dat mulți dintre noi, bătrânii talibani), cu bucuria de a-i sprijini pe niște oameni care nu au ales calea ușoară, a comercialului, a confortului financiar.

Evoluția și involuția lui Steven Wilson

Pe care a ales-o, mai nou, și omul pe care, până mai an, îl consideram personalitatea cea mai importantă a rock-ului cult al timpurilor noastre. Doamnelor și domnilor, vi-l prezint pe marele Steven Wilson! Uriașul, inegalabilul Steven Wilson. Creatorul și fondatorul Porcupine Tree, o excepțională trupă de rock progresiv. Născută, nășită, crescută și transportată în celebritate de domnul Steven Wilson, compozitor, aranjor, poet, chitarist, solist vocal, maestru al mixajelor și orice mai vrea el. Autor total, demiurg al muzicii. Doar că pe Steven Wilson, genialul, veșnic nemulțumitul și workaholic-ul Steven Wilson l-a atins petergabrielia, boala lui Peter Gabriel adică.

Primul simptom al bolii a fost mai întâi înghețarea apoi uciderea Porcupine Tree, pe motiv că alde Gavin Garisson (recrutat în timp-record de King Crimson!), Collin Edwin sau Richard Barbieri, foștii colegi de trupă, aveau prostul gust să nu vrea altceva decât rock progresiv. După un pasaj prin jazz rock, perioadă în care a fost înconjurat de muzicieni prestigioși, Steven Wilson a trecut cu arme și bagaje în zona muzicii disco-pop, sub același pretext subțire, invocat odinioară de Peter Gabriel, că experimentează. Păcat, păcat de rock-ul vărsat! Nu este lobotomizare, ci tot compromis. În schimb, dacă vreți muzică de calitate, din perioada în care Steven Wilson nu fusese substituit de un individ dubios, ascultați cu toată încrederea „The Sky Moves Sideways”, „Lightbulb Sun”, „Deadwing, „In Absentia”. Îndrăznesc să spun că merită efortul, iar platformele online de procurare a muzicii sunt la îndemâna oricui. A oricui vrea să iasă din rutină și divertisment facil.

Și sigur că tot ce ați citit aici este o părere personală. O istorie cu totul subiectivă, asumată după foarte mulți ani de audiții și mai ales de concerte la care am avut satisfacția să întâlnesc oameni cu care împărtășeam aceleași bucurii și dezamăgiri. Mai ales cu gândul la ei am scris aceste (multe) rânduri.