Sindromul Ostapenko?
Simona a pierdut 6-7, 5-7 cu Muguruza. Doare, dar și durerea trebuie acceptată, digerată, explicată. Păcat, pentru că drumul ducea direct către trofeu!
Suntem supărați. Triști. Dezamăgiți, cătrăniți. Probabil și puțin nervoși. Ne simțim cumva trădați. Avem dreptul să ne simțim trădați? Sigur că nu, Simona nu a semnat un contract cu speranțele noastre. Datoriile ei față de cei care o încurajează sunt de natură simbolică. Dar ce mai contează acum? Gustul înfrângerii îți usucă gura, căldura de la Melbourne trece prin ecran și îți topește ziua.
Cât de bună a fost Muguruza? Cât i-a permis și Simona
Mai bună Muguruza! Aici poți închide articolul și îți iei la revedere de la cititori. Dar nu merge așa, trebuie și niște explicații. Cât de mai bună a fost Muguruza în semifinala cu Simona? Suficient cât să câștige meciul în două seturi, disputate, ar fi răspunsul comod. Ce a opus totuși Simona stilului agresiv al Muguruzei? Cunoscutului și renăscutului stil ofensiv, de totul sau nimic, al Garbinei? Această întrebare poate deschide perspectiva unei discuții aplicate.
Pasivitatea
Jocul Simonei nu a semănat cu ce am văzut până acum la Melbourne. Nu a semănat nici adversara, se vor grăbi să observe unii. Da, dar să nu o supralicităm pe această Muguruza care a venit la Melbourne mai aproape de versiunea ei originală. Dincolo de cantitatea de mingi câștigătoare a ibericei (scor 39-20) și de raportul greșelilor neforțate (unde logic conduce detașat tot Muguruza, 44-23), dincolo de cei 10 ași ai adversarei, de serviciul constant mai puternic, stă pasivitatea Simonei. Pasivitate pe care putem să o numim și prudență, sună mai blând. Nu te poți impune într-o partidă de o asemenea nivel jucând la greșeala adversarei.
Cine a stabilit tactica, ea sau Darren?
Căci, hai să fim sinceri, cu ea, cu noi, Simona asta a făcut, în general a așteptat ca Muguruza să greșească. Și a greșit spaniola, dar nu suficient cât să piardă. Nu vi se pare semnificativ și neverosimul că Simona nu a reușit tot meciul nici măcar un rever câștigător în lung de linie?A fost tactica la așteptare stabilită de comun acord cu Darren Cahill? A fost ideea lui sau a ei? Sau una au vorbit și Simona alta a simțit că trebuie să facă? Ar fi formidabil să aflăm. Și nu vi se pare că meciul ăsta păcătos a semănat pe undeva cu finala de la Roland Garros cu Ostapenko? Când și acolo Simona a jucat corect, îngrijit, dar i-a dat aer zurliei? Iar jocul la siguranță s-a dovedit falimentar. Sindromul Ostapenko lovește din nou în Simona atunci când ni se părea tuturor că și-a câștigat autoritatea și echilibrul de a stabili ea ritmul partidelor.
Acele zile blestemate
Este păcat că se sfârșește așa o călătorie de aproape două săptămâni. Magia s-a risipit, a rămas terenul care frige. Părerea de rău este cu atât mai mare cu cât culoarul mergea direct către trofeu. Poate că Simona a prins o zi mai slabă pur și simplu și toate încercările noastre de a explica înfrângerea rămân doar exerciții de stil. Este uman să ai zile proaste, când nu ai energie, când mâna ezită și creierul lucrează cu scintilații. Nu avem căderea să o judecăm, dar este un exercițiu de igienă morală să observi că nu i-a mers jocul și să încerci explicații. Așa cum este o onoare și o bucurie să îi celebrezi triumfurile.
Cred că puterea de a merge înainte după o mare dezamăgire este o însușire a campionilor veritabili. Ea este o campioană. Autentică, veritabilă, vulnerabilă. Om.