Obsesia Ștefan Radu
Ambasadorii binelui din fotbalul românesc i-au trasat prima misiune lui Rădoi. Iar aceasta nu este Islanda

Dacă nu ați înțeles încă, sarcina selecționerilor naționalei de fotbal a României nu este calificarea la diferite competiții majore. Misiunea lor primordială, și în sens de sarcină de serviciu, și în sens de misionariat religios, este să îl îmbune pe Ștefan Radu. Să îl roage să se întoarcă la națională. Să îl implore să se răzgândească. Mirel Rădoi este ultimul pe lista aceasta a condamnaților la raduștefanie.
Nimeni, chiar nimeni nu a mai beneficiat de o asemenea acțiune de recuperare, niciun naufragiat pe oceanele lumii, niciun pierdut în spațiul interstelar. Ștefan Radu, da. Din perspectivă literară, el este un Robinson Crusoe care se încăpățânează să nu plece de pe insula lui, împotriva tentativelor repetate și insistenței salvatorilor. Sigur, insula domnului Radu este Roma. Roma, Italia, Cetatea Eternă, așa că trebuie să îl înțelegem. Ce nebun ar pleca de acolo spre un tărâm al nesiguranței?
De neînțeles este obsesia oamenilor din fotbal de a-i face bine cu forța lazialului. Omul nu este nevăzător, însă noi vrem să-l trecem strada. A declarat răspicat că naționala este un capitol închis pentru el, dar degeaba. Evident, în spatele deciziei radicale de a nu mai răspunde convocărilor se află un motiv, posibil un pretext. În șoaptă, antrenorul Adrian Boingiu ne-a mărturisit deziluzia în dragoste a lui Ștefan Radu. Marea dragoste dintre el și echipa națională. Apoi trădarea. Mai ceva decât între maurul Othello și clorotica Desdemona.
Ruptura s-a produs, susține tehnicianul, tocmai în 2008, după meciul de pomină cu Lituania, 0-3 la Cluj, când fundașul Radu ar fi fost scos țap ispășitor pentru rușinosul pocinog. Conform tradiției, dl Boingiu nu ne spune cine l-a găsit vinovat pe Radu, trebuie să ghicim noi. Presa nu se pune, că fotbaliștii nu citesc presa. Pițurcă? El era selecționer la vremea respectivă. Dar tot Pițurcă fusese cel care l-a convocat întâia oară sub tricolor. Se întâmpla în 2006. Același Pițurcă nu îl folosise deloc la Euro 2008. Nu cumva de acolo a pornit adevărata supărare a fotbalistului?
Apropo. Numerele, așa prozaice, ne mai spun și adevărul. Știți câte selecții a adunat Ștefan Radu de la debutul din 2006 până în 2013, momentul boicotului absolut? Adică în 7 ani? 14. Știți ce înseamnă asta pentru un jucător de talia lui, titular la Lazio aproape neîntrerupt din 2008, momentul transferului de la Dinamo? Că Radu a mai refuzat naționala și în acest interval, desigur sub pretextul unor nefericite accidentări.
În mod normal, într-un interval de 7 ani, perioadă care a inclus meciuri de calificare pentru Euro 2008, apoi pentru Cupa Mondială din 2010, pe urmă pentru Euro 2012, plus începutul preliminariilor Mondialului din 2014, bașca amicalele care pe vremea aceea nu erau o raritate, un selecționabil ar fi adunat cel puțin 30 de prezențe. El, doar 14.
Ștefan Radu nu este vinovat pentru nimic. Nici măcar pentru comoditatea de care, pe bună dreptate, l-a suspectat Pițurcă la refuzul din 2016. Radu este un caz de obsesie colectivă hrănită de penuria de jucători de valoare. De umilință în formă continuată pe altarul binelui național. Este egoist Radu? Da. Este ranchiunos, este vindicativ? Probabil. Noi suntem naivi și proști? Da! Fluier final.