Jeddah. Pe când Phenian?

Se schimbă fotbalul. Îmbracă haine mai ușoare, dar cu buzunarele mai adânci. Supercupa Spaniei desfășurată în Arabia Saudită este un model sau un avertisment? Probabil că și una și alta

Real Madrid a învins în finală Atletico Madrid, 4-1 după loviturile de departajare. Meciul s-a desfășurat pe stadionul regelui din Jeddah, în fața unei asistențe de 60.000 de oameni. Atmosfera în tribune a fost calmă. Ca la un spectacol de teatru după o piesă de Ibsen, să zicem. Sau Othello, ca să venim mai aproape de publicul țintă. Rareori asistența s-a însuflețit, dar nici meciul în sine nu a avut darul să aprindă pasiuni. Ale cui totuși? Suporterii veritabili ai Realului și ai lui Atletico erau la Madrid. Pe Santiago Bernabeu și pe Wanda Metropolitano bătea vântul.

Bani mulți, dar proporțional cu faima
Nu bătea vânt de sărăcie, căci gazdele evenimentului de la Jeddah au avut grijă să recompenseze acest transplant contra naturii cu multe milioane de euro. Cam 40 a luat federația spaniolă, o sumă similară au împărțit competitoarele. Dar nu frățește, ci proporțional cu faima și renumele. În noul format al Supercupei Spaniei au participat 4 echipe. În afara deținătoarei titlului din La Liga, Barcelona, și a Cupei Regelui, Valencia (adică formațiile care în mod tradițional își disputau trofeul) au mai fost invitate ocupantele locurilor 2 și 3, adică Real și Atletico. În semifinale, Real a învins Valencia și Atletico a dat lovitura Barcelonei și celor care sperau să mai vadă încă un Clasico, fie el și pe alte meleaguri.

Drum liber pentru Valverde. Și pentru Xavi
Fotbalistic vorbind nu am avut revelații. Realul lui Zidane a fost echipa cea mai echilibrată, cu Modrici și Isco laborioși și cu celălalt Valverde, uruguayanul, o mare promisiune. Valencia a arătat nepregătită sau parcă nemulțumită de împărțirea prăzii, Atletico a fost din nou oglinda lui Simeone, iar Barcelona, prelungirea crizei provocată de letargia lui Ernesto Valverde. Dacă Supercupa Spaniei a avut o consecință strict sportivă, aceasta a fost iminența despărțirii de Valverde. Care este un om civilizat și un tehnician rezonabil, dar nu este persoana care să-i facă să ardă pe Messi, Suarez, Griezmann sau Busquets.

Blocajul lui Ernesto Valverde din finalul semifinalei cu Atletico a cam lămurit pe toată lumea, inclusiv pe cei cu putere de decizie. Numele cel mai des rostit în ultimele zile este acela al lui Xavi, parte a trecutului glorios blau-grana și antrenor agreat de zeii vestiarului. După experiența fericită cu Guardiola, catalanii speră că încă o dată fostul regizor din teren să lumineze jocul și de pe banca tehnică.

Cultura compromisului. Că prostituție sună rău
Vom vedea dacă va fi Xavi și dacă acest Xavi antrenor este pe măsura acelui Xavi creator de joc în templul Camp Nou. Până atunci, un îndemn la realism. Nu are rost să ne amărâm, fotbalul pe care îl știam noi, cei cu o oarecare vechime în câmpul muncii, a dispărut. Și nu mă refer aici la jocul în sine, ci la ce îl anima. Așa cum spuneam de la început, lumea se schimbă. Grație imensei popularități sau tocmai din cauza acesteia, nu știu cum este mai corect, fotbalul a devenit cel mai rodnic teritoriu sportiv pentru culturi intense de compromisuri. Sigur, compromisuri deghizate în tot soiul de inițiative menite a-l face și mai accesibil, de a-l transporta în zone exotice, pentru a-l universaliza.

Spre noi orizonturi
În fond, vor zice pragmaticii, pe cine mai deranjează că Supercupa Spaniei se desfășoară într-o țară campioană a încălcării drepturilor omului în afară de cîțiva ipocriți care nu consideră normal ca disidenții regimului de la Ryad să fie tranșați în ambasade? Sau care cred că femeile sunt egalele bărbaților. Și cărora li se pare că în loc de suflet fotbalul și-a instalat un seif. Prin urmare, aștept o finală de Cupa Angliei la Phenian, sub privirile blânde ale lui Kim Jong Un. Nu aș scoate de pe listă nici Teheranul.