Victorie cu extreme

Mai ales la propriu, dar și la figurat. România învinge Ungaria cu 28-27 după un meci absurd, dar care ne poate vindeca de multe complexe

Televiziunea japoneză care asigură transmisia meciurilor de la Mondialul de handbal lucrează impecabil. Dincolo de meciul propriu-zis, cadrele cu suporterii par trase sub îndrumarea lui Akira Kurosawa. Genialul regizor nu mai trăiește demult, dar a lăsat o moștenire solidă. Întrebarea este alta însă. Mai trăiește naționala feminină de handbal a României? Ce moștenire va lăsa handbalului românesc generația Cristinei Neagu?

Danke!
Chipurile românilor din tribune exprimă plastic imaginea echipei. Crisparea de pe fețele lor este în rezonanță cu starea de spirit a fetelor trimise în teren de Tomas Ryde. Sau de Costică Buceschi, senzația este că ultimul este antrenorul de facto, iar suedezul îndeplinește rolul unui consultant neutru. Și nu are rost să ne facem rău rememorând desfășurarea meciului România-Ungaria 28-27. Inima și capul nu sunt pregătite pentru un astfel de supliciu. Am câștigat dramatic, cu dăruire și cu picături de sacrificiu, cu ceva noroc și cu niște arbitre nemțoaice care au avut gentilețea să ne acorde o lovitură de la 7 metri în ultimele secunde ale meciului despre care dacă am fi fost unguri, dar nu suntem, am fi țipat până la următorul campionat mondial.

Au înțeles tot japonezii!
În antiteză, suporterii lui Tomori, Hafra și compania sunt relaxați și mustesc de referințe istorice la începutul partidei. Bannerul prin care cer „Totul înapoi”, adică anularea Tratatului de la Trianon, este scris în maghiară și nu îi impresionează decât pe câțiva dintre suporterii români cunoscători ai limbii lui Petofi Sandor. Pentru noi, ceilalți, „Mindent Vissza!” e un fel de „Etelize Sito”, parte celebră grație lui Toma Caragiu din textul explicativ scris pe punguțele de Delikat, concentratul surogat de legume care îmbunățea gustul supelor mamelor și bunicilor noastre înainte de decembrie 1989. Să ne întoarcem totuși la meci, cu observația că trecerea timpului în meci a mutat crisparea de pe fețele românilor pe cele ale vecinilor care suspină după Ardeal. Kumamoto, ca să zicem așa!

O încropeală de echipă
Este firească și necesară bucuria succesivă victoriei în fața Ungariei. Poate un pic exagerată în valoare absolută, dar naturală dacă o punem în context. Mai ales că a fost obținută contra unui adversar istoric, care are grijă aproape de fiecare dată să mute disputa și în plan politic/istoric. Dar această echipă a României nu este decât o încropeală de echipă. O precizare necesară. Fără să dezvolt o pasiune aparte, urmăresc de mult, de foarte mult timp handbalul. Copil fiind m-am bucurat de darurile neprețuite ale lui Gruia, Penu, Gațu și Birtalan, ca adolescent și om matur am trăit apoi decăderea lui lentă și ireversibilă. Așa că nu o să joc rolul neofitului care sub imperiul emoțiilor se apucă să scrie un articol inflamat despre această națională feminină.

Absentul Ryde
Rezumând, nu a fost o victorie a spiritului de echipă, ci a reușitelor personale ale lui Seraficeanu și Iuganu (în sfârșit, avem și extreme!), a stăpânirii de sine și a preciziei monumentale a Cristinei Neagu, care se vede din cosmos că nu este complet refăcută (va mai fi vreodată acea Cristina Neagu?), a inspirației Denisei Dedu din finalul meciului, a puterii de luptă a lui Gabi Perianu, care a făcut și prostii, și lucruri bune. Această calificare nu este însă rodul competenței lui Tomas Ryde. Căci o formație care nu înscrie niciodată pe un pasaj de 7 goluri ale adversarelor (vezi întâlnirea cu Muntenegru) ori începe meciul cu un pasiv de 5 goluri, cum s-a întâmplat cu Ungaria, una și aceeași formație care pasează scremut și încearcă să compenseze lipsa de ritm a circulației mingii cu rezolvări aiuristice nu este decât imaginea unui antrenor absent în gesturile minime ale meseriei sale.

Ruletă contra viziune
Rămân cu impresia accentuată că Buceschi nu este doar translator și secund, ci omul care transmite minimul de luciditate fetelor. Fete care au meritul de a se fi calificat în grupele principale cumva împotriva pasivității cu gust de rumeguș a omului plătit să le ofere soluții și alternative tehnico-tactice. Și sper să nu mi se spună că am câștigat pentru că Ryde a riscat evoluând pe atac fără portar și cu 7 jucătoare de câmp. Asta e ruletă, nu viziune handbalistică.

Acum, așteptăm meciul cu Rusia zâmbind la gândul că se poate și mai rău. Apropo de eliminarea Franței, campioana mondială și europeană în exercițiu. Avem jucătoare de 24 de carate și un bijutier miop, care e în stare să transforme aurul în tinichea.