Opeth contra Dream Theater

Sau războiul declarat perfecțiunii instrumentale și excesului de tehnică. Dar la Artmania 2019 s-a tras în general cu muzică de calitate

Avem multe festivaluri, ceea ce este foarte bine. Fiecare merge acolo unde se simte atras de un anume gen de muzică. Observație personală. Să alegi Artmania de la Sibiu nu (mai) este foarte la modă. Asta presupunând că o fi fost vreodată. Moda zilei o dau mega-adunările de Electric Castle și de la Untold. Sau „Anton”, cum a zis un manelist minune.

Genuri, subgenuri, o singură muzică

Să nu vorbim totuși despre lucruri pe care nu le stăpânim. Să zăbovim asupra celor pe care credem că le cunoaștem. Rămânem, așadar, la Artmania, ajuns la a 14-a ediție, festival consacrat exclusiv muzicii rock cu multitudinea ei de subgenuri: progressive rock, progressive death metal, symphonic metal, gothic, mai nou metalcore. Și altele, și altele. Ne rătăcim însă în denumiri care mai de care mai pretențioase și riscăm astfel să pierdem muzica. Iar la această ediție muzica trebuia să vină în primul rând de la Dream Theater și de la Opeth.

Dintr-o ligă superioară

Trupa americană al cărei nucleu își are originile la colegiul muzical Berklee din Boston și suedezii de lângă Stockholm, cum a ținut să precizeze liderul grupului, Mikael Akerfeldt, erau invitații de gală ai evenimentului de vineri, 26 iulie, și sâmbătă, 27 iulie. Pe scurt și ca să n-o mai dăm pe după instalația de sonorizare&lumini, așteptările nu au fost înșelate. Și unii, și ceilalți și-au respectat statutul, nivelul muzical și relația cu fanii. Nu au atins perfecțiunea, dar au oferit muzică de calitate. Dintr-o ligă superioară, străină de făcături și mixaje electronice ale DJ-ilor și VJ-ilor prizați acum mai ceva ca LSD-ul de odinioară al lui Syd Barrett.

O discuție periculoasă

Nu o să vă povestesc glamour-ul, atmosfera concertelor (lume multă, chiar foarte multă, ușor pestriță, în majoritate avizată și cunoscătoare), și nu o să recapitulez play-list-urile. Din motive simple. Cei prezenți știu ce a fost acolo, cei care nu au fost nu sunt interesați ori au aflat deja citind articolele scrise deja despre Artmania. Bune, la obiect și competente, părerea mea de combatant cu vreo 10 festivaluri Artmania pe răboj. Aș deschide însă discuția despre presupusul exces de tehnică al celor de la Dream Theater, ironizat sub o mantie de laude chiar de Mikael Akerfeldt. Nu este primul care o face, nu va fi nici ultimul.

Arta instrumentală, pecete a superficialității?

Carevasăzică a fi foarte aproape de perfecțiune pe instrumentul tău, cazul lui John Petrucci mai ales, dar și al lui Jordan Rudess ori John Myung, a exersa, a munci pe brânci, a etala soluri de chitară, clape sau baterie a devenit nu neapărat un păcat, dar ceva bătrânicios și demodat, un exhibiționism inutil. Arta instrumentală (a nu se confunda cu virtuozitatea lăutărească) privită ca pecete a unui anumit tip de superficialitate, rotunjimea sunetului identificată drept țel în sine. Interesant subiect, chiar dacă sună dureros/nepopular pentru rockerii de o anumită vârstă. Akerfeldt are dreptate în teorie. Doar că el însuși este foarte vulnerabil. Forma fără fond este o boală perversă a acestui tip de muzică mai pretențioasă.

O bubă veche

De la King Crimson, Gentle Giant sau Van der Graaf Generator, până la Transatlantic, Flower Kings, Spock’s Beard ori experimentul Liquid Tension, toate au fost sau sunt exponente ale unui stil elaborat și sofisticat, cu partituri complicate, simfonice chiar. Există aici un bemol mare cât casa, pe care bănuiesc că îl ghiciți. Totul sună extraordinar, sunetele vin din zone culte, dar și exotice ale muzicii, oamenii au o erudiție în spate. Minunat, deci ce mai vreți? Bună pace, ceva care să semene totuși a temă melodică.
Că asta-i buba, de cele mai multe ori lipsește filonul melodic la aceste teribile trupe. A nu se confunda cu melodia în sens de șlagăr Cerbul de Aur ori San Remo. Și pe cât posibil a nu considera că Simfonia a IX-a a lui Beethoven este o baladă. Aici, la pachet cu miștourile lui finuțe și trilurile care imitau chitara lui Petrucci, este vizat și domnul Mikael Akerfeld. Care, asigurându-ne de admirația-i nețărmurită pentru DT, a ținut să ne anunțe că ar jam-ui cu Petrucci doar în ipoteza că ar consuma 100 de beri înainte. Ceea ce nu s-a întâmplat.

Unde se întâlnesc DT și Opeth

Părere personală, Opeth este un exemplu strălucitor de formă desăvârșită și de fond aproximativ în multe dintre albumele de până acum. Iar Akerfedt, lider absolut al trupei, amic și colaborator al lui Steven Wilson în proiectul Storm Corosion, este direct răspunzător. Ca să supăr pe toată lumea, mi se pare că în ultimii ani nici Dream Theater nu strălucește la capitolul componistic. Din păcate, inclusiv ultimul lor album, Distance Over Time (copios promovat la Sibiu), vine în sprijinul afirmației. Culmea este că tocmai The Astonishing, penultima lor lucrare de studio, în care au dovedit prospețime și inspirație componistică, a fost repudiat și ironizat de o parte importantă a criticii de specialitate. Pe motiv de muzicalitate excesivă, de baladism. Poftim de mai înțelege ceva.

Lumina

Și da, Opeth a câștigat bătălia audienței cu Dream Theater. Și mai multă lume, și mai entuziastă. Explicația trebuie căutată în media de vârstă a publicului din Piața Mare, mai aproape totuși de anii de naștere ai lui Akerfeldt sau Akesson decât ai lui LaBrie sau Rudess. Nu că Akerfeldt la cei 45 de ani ai săi ar fi vreun puști. Dincolo de nuanțe, nedumeriri ori chestiuni care țin de gust propriu, Dream Theater și Opeth au luminat muzical festivalul Artmania.

O revelație și o rușine 

În rest, aș mai avea încă o remarcă. Francezii de la Alcest merită o atenție în plus. Mai ales că sunt francezi și au viață grea la ei acasă cu muzica asta. Les connaisseurs știu de ce. Prin antiteză, englezii de la Architects, băieții aceia cu f…k în gură la două cuvinte, aș zice că merită o atenție în minus. Și ne arată cât a decăzut, nu doar muzical, acel loc unde s-au născut Pink Floyd, Yes, Genesis, Jethro Tull, Emerson, Lake & Palmer, Renaissance.