Cât de frumos!
Victoria Simonei și pasul spre finală nu au fost o demonstrație de tenis, au fost o desfătare.

Un moment de magie sportivă pe care, dacă ai noroc, îl întâlnești o dată, de două ori în viață
Ce bucurie! Ce senzație de bine! Ce împlinire! Și câtă muncă în spatele acestei victorii… Cum? Deplină. Autoritară. Copleșitoare. Demonstrație de tenis în fața unei adversare reduse la condiția de sparring al campioanei. Iar Elina Svitolina nu este o jucătoare oarecare, așa cum a părut sub tirul loviturilor Simonei.
Simona Halep-Elina Svitolina 6-1, 6-3. Banal, nu? O oră și 13 minute de meci, cu 26 de mingi câștigătoare pentru româncă. Cifre impersonale care descriu o aventură absolut personală. Fiindcă Simona este, mai mult decât alte mari campioane ale tenisului, un edificiu personal. Wimbledon 2019. Un drum la începutul căruia nimeni, chiar nimeni!, nu anticipa ce urma să se întâmple. Nici ea, Simona nu credea, a mărturisit-o cu o sinceritate pe care nu o descoperi la multe dintre colegele de circuit.
Pofta de joc și dorința de victorie s-au hrănit tot mai voluptuos din ambiția ei regăsită. Acea ambiție disipată cumva după triumful de la Roland Garros și recuperată acum, pe iarba londoneză. Un câmp de luptă care cere mereu altceva. Alt tip de deplasare, lovituri mai variate, adaptabilitate la felul neregulat în care sare mingea. Complicitatea cu suprafața de joc este unul dintre secretele Wimbledon-ului.
Simona a dominat-o pe Svitolina cu o seriozitate impresionantă, aproape aristocratică. Demnă de locul unde s-a produs, pe arena centrală de la All England. Simona a jucat precis, sobru, variat. Vedeți cât de simplu pare? A știut în fiecare moment unde trebuie să trimită mingea, ce o incomodează pe oponentă, când trebuie să atace, când să temporizeze și cum să aspire forța loviturilor de dincolo de fileu. Greu să descrii excelența! Și când a greșit, a greșit ea pentru că eroarea ne separă de roboți. Elina nu a fost în măsură să o deranjeze cu adevărat. Simona a jucat înspăimântător de bine, iar asta a anulat armele Svitolinei, care a resimțit lipsa experienței la acest nivel. Simona era la a 7-a semifinală de Grand Slam, ucraineanca de-abia la prima. Toate amintirile dureroase din trecut au trecut de la pasiv la activ.
Apariția „scurtelor” în jocul Simonei ar merita celebrată într-un articol separat. Ca și în alte situații, am subestimat-o. Capacitatea ei de a învăța, îndemânarea pe care nu i-ai citi-o urmărind aplecarea spre stilul în forță au făcut posibilă această schimbare fundamentală în desenul evoluțiilor ei. Sigur, nu totul este perfect, încă se simte o inocență copilărească în execuții, dar este reconfortant să o vezi pe Simona jucând și altfel. Ieșind din liniaritatea meciului și propunând lucruri noi, situații care destabilizează adversarul.
A fost o după-amiază frumoasă. Este o zi frumoasă care alungă grijile cotidiene. Putem participa la bucuria ei cu bucuria noastră cu decență și fără să sforăim vorbe mari. Ne-a dăruit ceva neprețuit, iar cadoul poate fi și mai mare dacă suntem cuminți. Promitem să fim așa până sâmbătă, după finală.