Absolutul nu moare 

Johan Cruyff este pentru fotbal ce a fost Leonardo da Vinci pentru Renaştere. Puţini i-au înţeles, şi mai puţini au reuşit să-i urmeze

În ziua în care el ar fi împlinit 72 de ani, 3.000 de oameni care poartă numele Johan, Johannes sau Johanna au primit dreptul unui tur gratuit al arenei „Johan Cruyff” din Amsterdam. Aşa a comemorat Ajax ziua eroului său absolut. Avem multe de învăţat dacă vrem. Numai să vrem, numai să înţelegem.

Dincolo de clişee

Ca fapt divers. În aceeaşi zi, porţile altui lăcaş de cultură, Concertgebouw, au fost deschise fără taxă publicului. Frumuseţea faimoasei săli de concerte din Amsterdam poate fi dovedită cu imagini, farmecul trebuie simţit la faţa locului. Olanda nu este doar Ţara Lalelelor, a digurilor, a saboţilor ori a morilor de vânt. Sfidând numeroase clişee, Olanda este o ţară care produce şi consumă cultură. Fotbal, ca parte a culturii, a civilizaţiei contemporane.

Alt drum, pur şi simplu nou

Şi da, Johan Cruyff Arena este un obiectiv cultural. Pentru că patronul spiritual al locului a lăsat o moştenire fotbalistică vecină cu arta şi parte a filosofiei moderne. El nu a propus doar alt sistem, asta reuşiseră şi alţii, a impus desfiinţarea sistemelor. A schemelor încremenite. Materializarea fotbalului total, ea însăşi o sintagmă extraordinară, a fost posibilă cu şi prin Johan Cruyff. El nu a fost unealta universală a lui Rinus Michels, a fost bagheta vrăjită prin care fotbalul a mers înainte pe alt drum decât cel pe care îl voiau brazilienii, argentinienii, nemţii, italienii, englezii.

Cruyff a aparţinut generaţiei-minune, aceea a copiilor născuţi imediat după Al Doilea Război Mondial. A fost contemporan şi părtaş al curentului hippie, flower-power. Probabil predestinaţi, acei tineri rebeli, deştepţi, talentaţi şi nonconformişti au purtat natural mesajul libertăţii totale. De unde şi fotbalul total. De unde şi excesele. Aşa, ca o provocare, vi se pare că suntem mai creativi acum de când nu mai fumăm şi bem apă plată?

Afişul

Primul şi singurul afiş pe care l-am avut cu un fotbalist a fost unul cu Johan Cruyff în tricoul lui Cosmos New York. Arăta ca un zeu echipat în alb. Se întâmpla în alt timp. Era pe când copiii se conectau la lumea interzisă tapetându-şi camerele cu afişe procurate din surse oculte. Aş blasfemia dacă aş spune că mă uitam la Cruyff ca la o icoană. Îl priveam aşa cum îşi priveşte orice adolescent eroul. Vedeam acolo imaginea-fetiş a fotbalistului. Era vecin Johan cel din afiş cu o Geraldine Chaplin tânără şi de o frumuseţe discretă, misterioasă. Mi se părea că le stătea foarte bine împreună. Am pierdut afişele atunci când ai mei au zugrăvit casa, dar imaginea lor a rămas intactă pe retina sufletului. Îi revăd rar, fiindcă îmi displac melodramele.

Cruyff al lui Hagi

Au trecut 3 ani de la moartea fizică a lui Johan Cruyff. Nu o să fantazez acum despre cum stă el acolo, sus, unde trage cu nesaţ dintr-o ţigară, privind la minunile noului Ajax. Nimeni, dar absolut nimeni nu ştie ce urmează „după”. Altfel Johan Cruyff este unul dintre personajele omniprezente ale fotbalului anului 2019. Şi nu numai în amintirile încărcate de parfumul nostalgiei. Asemeni multora, Hagi nu îl evocă în ipostaza de personaj dispărut. Este cât se poate de viu acest Cruyff al lui Gică şi al celor care înţeleg fotbalul ca fiind şi altceva decât o activitate de dat cu piciorul în minge. Sau într-una în care trebuie să câştigi cu orice preţ, prin orice mijloace. Mesajul perpetuu pentru fotbalul generos trăieşte prin Johan.

Câteodată, rar, mai rar decât ar trebui, apelez la memorie, apoi des, tot mai des, recurg la tehnologie. Imaginile se suprapun miraculos. Silueta perfectă a fotbalistului. Îl văd tânăr, cu mingea la picior, privind înainte. Aleargă uşor, mângâie iarba. Şi cumva, mi-e ruşine să o spun, mi-e dor de el.