Cristian Geambaşu

Jurnalist box-to-box, de 25 de ani mereu în echipa ideală a presei de sport. Respectat, temut și foarte apreciat. Întotdeauna la obiect, tăios, fără ocolișuri

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Cristian Geambaşu
Apărarea, eterna supernova 

Mulțumit și fericit, imediat după meciul cu nuca tare azeră Sabail, Cornel Papură credea că echipa lui s-a calificat în turul doi al Europa League. Știa ceva antrenorul oltenilor, dar nu tot. Este vorba despre turul al doilea preliminar al […]

...

Negoițiada. Ediție de colecție 

În lumea de dincolo de fotbal, Ionuț Negoiță este cunoscut mai degrabă ca fratele lui Robert Negoiță, pesedistul primar al sectorului 3 din București. Să nu operăm totuși cu impresii. De aceea ar fi cu adevărat instructivă o recapitulare a […]

...

Drapel și portdrapel 

Întrebarea a luat și nu prea asistența prin surprindere. Fiindcă nu părea foarte spontană. „Ai accepta să fii portdrapelul României la Jocurile Olimpice de la Tokyo?” a fost întrebată Simona Halep la conferința de presă de la Aeroportul Henri Coandă. […]

...

Griezmann, o poveste de spus

Alegem greșit de multe ori. Sau procedăm ca fluturii bezmetici, ne dăm cu capul de becul aprins. Doare și frige, nimic bun. Acolo, în incandescența luminii sunt Leo Messi și Cristiano Ronaldo. Și Neymar. Și Mbappe. Nu că ar sta […]

...

Verde-laser 

Simona merită admirația și gratitudinea noastră. Și o celebrare decentă care să nu strivească bucuria ei. Camerele TV o urmăresc. Ca niciodată până acum vedem imagini din interior de la Wimbledon. Din zona rezervată aristocrației și oficialilor. Televiziunea deschide ușile […]

...

De ce am pierdut cu Franţa

Dacă începem iar cu "ar fi fost prea frumos", nu ajungem prea departe. Şi da, a fost frumos, dramatic, a fost o încleştare sportivă la capătul căreia a învins echipa mai bună

Permalink to De ce am pierdut cu Franţa
luni, 22 aprilie 2019, 4:12

Franţa s-a prezentat mai pregătită pentru un meci de o asemenea importanţă. Garcia, Mladenovic şi compania au rezistat presiunii, au făcut alegerile corecte. Căci tenisul nu oferă varianta meciului egal în spatele căruia să te ascunzi o vreme. La final există întotdeauna un învingător şi un învins. Iar Franţa a câştigat semifinala de Fed Cup cu România datorită unei sume de factori care pot fi identificaţi cu calm, dincolo de tristeţe şi de emoţii.

Atuul transfomat în handicap
Să luăm pe rând motivele înfrângerii, într-o posibilă ordine a importanţei. Sună inginereşte, dar doar cu literatura riscăm să nu pricepem nimic.

1. Dependenţa de Simona Halep este de departe cauza principală a înfrângerii. Atuul de a avea o super-jucătoare se transformă în handicap. Efectul pervers al unui astfel de avantaj este tocmai pierderea spiritului de echipă. Filosofia potrivit căreia „Simona Halep îşi câştigă meciurile de simplu şi în rest mai vedem noi” decuplează energiile, nu le catalizează. Iar pe ea o încarcă suplimentar.

Victoria împotriva Carolinei Garcia, care s-a prezentat formidabil duminică, a costat scump. Decontul a apărut exact când ne durea mai tare, la sfârşitul setului decisiv al partidei de dublu, atunci când oboseala instalată în corpul şi în mintea numărului 2 mondial a produs transferul de energie către franţuzoaice. S-a fisurat Simona, s-a blocat şi Niculescu. A fost suficient ca învingătoarea de la Roland Garros să joace două-trei voleuri aproximative şi să servească ezitant un game pentru ca Garcia şi Mladenovic să ardă ca atunci când erau numărul 1 mondial la dublu.

A anticipa nu este totuna cu un film de anticipaţie
2. Alegerea greşită a rachetei secunde. Recunoscută implicit prin titularizarea Irinei Begu contra Paulinei Parmentier, dar nu la presiunea unor ziarişti cum fantazează unii. Pe bune? Să nu pierdem totuşi ideea. Eroarea de sâmbătă, cu alegerea Mihaelei Buzărnescu, care nu este om de echipă şi punct, a provocat daune în lanţ.

Şi avantaje nesperate pentru Franţa. Begu cu Garcia în prima zi nu ar fi însemnat probabil o victorie, dar nu ar fi fost un galop de sănătate pentru franţuzoaică, obligată să muncească mai mult înainte de o întâlni pe Halep. Buzărnescu la simplu în faţa lui Parmentier şi Irina intrată suficient în atmosfera meciului încât să se alăture duminică Monicăi Niculescu pentru meciul capital de dublu ar fi fost un alt peisaj. Da, Irina putea să calce strâmb şi sâmbătă. La fel, putea să cadă şi vreun metorit peste sala din Rouen. Suntem pe teritoriul supoziţiilor, dar mi-a teamă că Segărceanu tocmai asta n-a făcut. Nu a judecat atent opţiunile. Mişcările funcţie de context.

Tristul
3. Ajungem astfel la prestaţia telegenică a căpitanului nejucător, despre care am scris deja critic. Segărceanu ne-a livrat sistematic imaginea calmului olimpian, a echilibrului care chipurile trebuia să se transmită fetelor. Iremediabil trist, nea Florin a patentat comunicarea de tip fâs, sesizată inclusiv de mari sportivi cu care am schimbat păreri. Şi în antiteză flagrantă cu atitudinea activ-pozitivă a lui Julien Benneteau. Nu atitudinea mioritică a lui Segărceanu a dus totuşi la înfrângere. Dar a venit în întâmpinarea ei. O decizie excentrică la prima vedere, titularizarea Paulinei Parmentier, s-a dovedit o mişcare esenţială prin care adversarele au câştigat şi un punct enorm şi au odihnit-o pe Mladenovic.

Oh Carolina!
4. Franţuzoaicele s-au prezentat la cel mai bun potenţial al lor. În cazul Carolinei Garcia, chiar la nivelul unei jucătoare de Top 10. Acesta este capitolul la care cu toţii mai avem de muncit. Canalizarea energiilor astfel încât să nu mai ratăm marile ocazii. Exemplul cumva neromânesc al Simonei Halep, mereu prezentă, luptătoare, gata de sacrificiu, pare mai mult că ne blochează. De unde şi lacrimile, şi scuzele Irinei ori ale Monicăi. Era nevoie de mai mult curaj, fetelor. De răutate şi de ambiţie.

5. Şi mâine-i o zi. Adică la anul, când România se va afla direct în sferturile Fed Cup. O poziţie câştigată prin munca de anul acesta. Problema este că nici atunci nu vom defila cu o rachetă secundă care să rotunjească ideea de echipă. Priviţi ce vine din urmă, uitaţi-vă la cele de acum, care par blazate.

Există şi o victorie!
6. Suporterii români şi-au câştigat partida prin decenţa care a mers la braţ cu pasiunea. Demnitatea galeriei româneşti în faţa bucuriei franţuzoaicelor la final a fost un moment trecut cu notă maximă. Dovadă mesajele nu doar politicoase venite dinspre tabăra gazdelor. S-ar putea ca meciul acesta să fi fost mai important decât cel de tenis, că e unul care durează de 30 de ani.

Comentează