Unde este Opoziţia din fotbal?

Nicăieri. Fiindcă nu a existat decât o mişcare de recuperare a privilegiilor, dispărută în neant odată cu pierderea alegerilor. Aparatul propagandistic al lui Burleanu nici nu mai are cu cine să se bată

Pupături, potop de pupături la Adunarea Generală a Federaţiei Române de Fotbal. Şi adeziune, şi unanimitate. Au trecut aproape 30 de ani de la congrese şi plenare, dar ceva s-a păstrat în ADN-ul nostru de aplaudaci. Iar atunci când opoziţia este reprezentată doar de un personaj …  hai să îi spunem excentric,  ca să rămânem în limitele bunei cuviinţe, când singura voce împotriva conducerii de partid şi de stat, de la oraşe, „muncipii”, comune şi sate este reprezentată de Tudor Iacov, preşedinte al Progresului,  o entitate fantomatică din liga a IV-a, pretinsă continuatoare a acelui Progresul de care ne mai amintim unii dintre noi, când Iacov, totuşi un membru al FRF, este acoperit de huiduieli şi voci puternice, de masculi, ale Puterii de ieri, de astăzi şi probabil de mâine, atunci este liber la ode şi la tăiat panglici.

Vino, Răzvane, vino!
Filmul propagandistic nu poartă semnătura magistrală a vreunei Leni Riefenstahl, nici nu era nevoie, Burleanu nu este Hitler, nici Ceauşescu. Dar colajul de imagini cu steaguri tricolore, cu suporteri în extaz, cu copii şi fete practicanţi de fotbal pe toate suprafeţele, pe terenuri mai mici sau mai mari, filmul carevasăzică este însoţit de vocea frumos calibrată a lui Costi Mocanu. Timbrul inconfundabil al unui celebru fost om de televiziune care nu îl îndeamnă pe Burleanu să se ducă, să se ducă, ci dimpotrivă, să se apropie, să vină, să vină, să îi pună înţelegător mâna pe umăr lui Iacov şi să îl asigure părinteşte: „Vă mulţumim, am luat act de memoriul dumneavoastră”. Apoi, către sala devoratoare: „E normal să mai avem şi astfel de reacţii”.

Restauraţia şi cubul de gheaţă
Aşa arată opoziţia la guvernarea Burleanu. Ceva între caraghios, ciudat şi jalnic. Iar asta nu din cauză că adepţii preşedintelui, mulţi, foarte mulţi, lucrează asiduu la cultul personalităţii, nici pentru că el, conducătorul, împreună cu oamenii lui ştiu să îşi stimuleze votanţii. Inexistenţa Opoziţiei este vina Opoziţiei. Comportamentul acesta gen „Ne-am supărat, ne luăm jucăriile şi plecăm acasă” (sau la Nyon) este proba că partida anti-Burleanu nu urmărea însănătoşirea fotbalului românesc, ci restauraţia. Recuperarea unor privilegii.

Mişcarea cu aer de vendetă coagulată în jurul lui Ionuţ Lupescu s-a decoagulat din primele minute ale pierderii alegerilor la şefia FRF. S-a topit ca un cub de gheaţă într-un pahar cu whisky. Dovadă că acei oameni erau uniţi doar de interesul de a recupera ce considerau că pierduseră odată cu debarcarea lui Mircea Sandu – funcţii, comisioane, influenţă-, nu de o cauză pentru care merită să lupţi, arătând celor care nu te-au ales că au greşit. Cel mai prost mesaj este să te bosumfli şi să pleci.

Ziarişti, nu propagandişti
Care prin Elveţia, care pe la treburile lui, pe aici, prin bătătură, unde te mai propui preşedinte la un club de tradiţie, mai mârâi pe la televizor sau prin interviuri în presa din ce în ce mai puţin scrisă. Există ziarişti care continuă să conteste regimul Burleanu. Şi e foarte bine că există în măsura în care sunt şi sinceri. Fiindcă e plină federaţia de oameni care au lucrat în presă ce au ales să devină propagandişti. Dar cei care dau în Burleanu şi compania, cu motiv, fără motiv, nu mai contează, nu sunt opoziţia. Nu până când trec în tabăra acesteia şi se transformă şi ei în propagandişti.

LPF sau cine nu munceşte nu greşeşte
Şi uite aşa, fără opoziţie, dar cu un aparat propagandistic puternic, atât de puternic că obturează imaginea către iniţiativele bune, o altă entitate iese basma curată. LPF, draga noastră Ligă Profesionistă aflată etern în hibernare, ca preşedintele ei. LPF, profesionista absolută a ne-lucrului bine făcut, organizaţie care a mai păcălit o dată televiziunile cu drepturile pentru Liga 1. Iar acum s-a dus iar la culcare. Cine mai vede după atâtea artificii federale că Gino şi ai lui s-au opus regulii jucătorului sub 21 de ani, iar acum au pus talpă dublării acestei norme, propunând o struţocămilă tranzitorie cu un jucător sub 21 şi unul sub 23?

Extincţia opoziţiei naşte monştri. În ambele tabere. Dar de pierdut nu au nici cei din tabăra puterii, nici cei din gaşca fostei opoziţii. Primii mai dau drumul la o gaură de la curea, ceilalţi la fel, că mănâncă şi beau de necaz. Ghiciţi cine are de pierdut!