„D” de la Dinamo şi „T” de la tablă

Saga stadionului din Ştefan cel Mare se transformă într-o poveste cu accente mistico-penale

Născut pe 9 aprilie 1962, Mircea Rednic a venit pe lume la fix 10 ani de la inaugurarea stadionului Dinamo. Sărbătoritul nostru, căruia se cuvine să-i urăm toate cele bune şi să îşi păstreze intacte sarcasmul şi simţul umorului, a început să ţină cu echipa al cărei antrenor este astăzi pe când avea doar 7 anişori. Ca mulţi alţi copii din vremea aceea juca fotbal în spatele blocului sau pe maidan, îşi picta „D”-uri de la Dinamo pe tricou, alegându-şi, premonitoriu, numai numere de fundaş. Ceea de atrăgea ironiile tatălui, care îi recomanda ori numere de atacant, „că ăia care dau goluri fac bani”, ori să îi calce pe urme şi să îmbrăţişeze meseria de instalator.

Balaurii din acte
Mircea Rednic a rezistat ispitei de a schimba coturi şi obertainere. S-a făcut fotbalist, s-a consacrat la clubul pe care îl iubea de copil, iar acum, la maturitatea deplină, mai visează la încă un titlu de campion în Ştefan cel Mare. În afară de zgârcenia proverbială a lui Ionuţ Negoiţă, care subfinanţează constant echipa, şi de un contract aiuritor al CS Dinamo cu societatea lui Nicolae Badea, care stă la baza blocajului construcţiei noii arene, pe Mircea Rednic îl încurcă mai nou în demersul lui nişte balauri descoperiţi în actele contabile şi prezentaţi pe larg în articolul bine documentat al colegilor Remus Răureanu şi Victor Vrînceanu. O gaură de circa 9 milioane de euro, bani dispăruţi în tot soiul de modernizări inutile sau pur şi simplu fictive.

Pista de atletism. SF
Peste toate, cred că pe Mircea Rednic l-a amuzat, ca şi pe noi, povestea cu tabla care era destinată să acopere coşmelia Tribunei I, dar care a fost donată Patriarhiei. Valoarea donaţiei, aproximativ un milion de euro. Simţiţi fiorul credinţei? Smerenia? Pocăinţa? Proşti manageri ori băieţi cu imaginaţie bogată, dar sigur buni creştini, oameni cu frica lui Dumnezeu, cei care au operat aşa-zisele modernizări au reuşit să mai dea o gaură în bugetul statului şi în aşteptările suporterilor. Aceştia din urmă, lipsiţi de imaginaţie, spre deosebire de băieţii deştepţi şi credincioşi, nu pricep în ruptul capului ce nevoie avea Stadionul Dinamo de o nouă pistă de atletism, „printre cele mai moderne din Europa”, susţine mândru Marcel Popescu, fostul comandant al CS Dinamo.

Altă tichie de mărgăritar
În afară de faptul că nimeni nu şi-a dat seama că pista de atletism ar fi fost ultimul răcnet, domnul Popescu ar trebui să ştie că de pe vremea Anişoarei Cuşmir şi a lui Vali Ionescu, ca să nu zicem a Iolandei Balaş, România nu a mai organizat vreo gală atletică de anvergură internaţională. Deci ne aflăm încă o dată în situaţia clasică a tichiei de mărgăritar care urma să acopere capul chelului. Un stadion expirat, în ale cărui cotloane rişti să dai peste vietăţi preistorice, dar cu o pistă de atletism ultramodernă, unde să fi concurat Usain Bolt.

Nimeni nu este vinovat. Mai vedem
Pe bune, domnule Popescu, chiar vorbiţi serios? Şi se pare că da, că nu vă simţiți vinovat în niciun fel. Nici DNA-ul (instituţia aia care persecută oameni nevinovaţi) nu v-a căutat, nici Corpul de Control al nu ştiu cărui ministru. La fel, George Cosac, actualul şef al CS Dinamo. Nici dumnealui nu se simte vizat fiindcă a venit la cârma clubului după evenimentele cu tabla zincată şi cu pista de atletism. Din punctul de vedere al celor mereu păcăliţi, al cetăţenilor de rând, există totuşi o veste bună. Povestea nu se sfârşeşte aici. Acţiunea organelor abilitate continuă, la fel demersul jurnalistic al colegilor mei. Mai sunt şi alţi dinozauri ascunşi prin acte care aşteaptă să fie puşi în libertate.