Cristian Geambaşu

Jurnalist box-to-box, de 25 de ani mereu în echipa ideală a presei de sport. Respectat, temut și foarte apreciat. Întotdeauna la obiect, tăios, fără ocolișuri

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Cristian Geambaşu
Apărarea, eterna supernova 

Mulțumit și fericit, imediat după meciul cu nuca tare azeră Sabail, Cornel Papură credea că echipa lui s-a calificat în turul doi al Europa League. Știa ceva antrenorul oltenilor, dar nu tot. Este vorba despre turul al doilea preliminar al […]

...

Negoițiada. Ediție de colecție 

În lumea de dincolo de fotbal, Ionuț Negoiță este cunoscut mai degrabă ca fratele lui Robert Negoiță, pesedistul primar al sectorului 3 din București. Să nu operăm totuși cu impresii. De aceea ar fi cu adevărat instructivă o recapitulare a […]

...

Drapel și portdrapel 

Întrebarea a luat și nu prea asistența prin surprindere. Fiindcă nu părea foarte spontană. „Ai accepta să fii portdrapelul României la Jocurile Olimpice de la Tokyo?” a fost întrebată Simona Halep la conferința de presă de la Aeroportul Henri Coandă. […]

...

Griezmann, o poveste de spus

Alegem greșit de multe ori. Sau procedăm ca fluturii bezmetici, ne dăm cu capul de becul aprins. Doare și frige, nimic bun. Acolo, în incandescența luminii sunt Leo Messi și Cristiano Ronaldo. Și Neymar. Și Mbappe. Nu că ar sta […]

...

Verde-laser 

Simona merită admirația și gratitudinea noastră. Și o celebrare decentă care să nu strivească bucuria ei. Camerele TV o urmăresc. Ca niciodată până acum vedem imagini din interior de la Wimbledon. Din zona rezervată aristocrației și oficialilor. Televiziunea deschide ușile […]

...

Generaţia de Aur a ignoranţilor

O prostie cât Casa Poporului. O polemică fotbalistică născută din necunoaşterea limbii române

Permalink to Generaţia de Aur a ignoranţilor
miercuri, 3 aprilie 2019, 3:15

Mai mulţi oameni de şi din fotbal, de regulă cu lecturi care tind către zero absolut, continuă să conteste apelativul „Generaţia de Aur”. Ultimul pe listă, domnul Alin Stoica, fost „Petit Prince du Parc Astrid”. Actual fost fotbalist şi nu se mai ştie ce.

Figură de stil, nu lanţ de aur
Ca să îl lămurim pe „Micul Prinţ” şi pe alţii asemenea lui. Sintagma „Generaţia de Aur” nu trebuie citită/interpretată ad litteram. La literă, adică. Generaţia de Aur este o figură de stil. O metaforă, dragi contemporani cu vocabular mai sărac decât cartea de bucate.

„Generaţia de Aur” nu este despre aurul propriu-zis al lanţurilor voastre de la gât, este o expresie literară care măsoară performanţa de excepţie a unor fotbalişti deosebiţi care au strălucit în circumstanţe speciale. Apelativul „Generaţia de Aur” răsplăteşte aventura naţionalei din ’94, a cărei evoluţie la Mondialul American rămâne deocamdată performanţa de vârf a echipei care se cheamă că ne reprezintă pe toţi.

De ce ei
Prin urmare, obsesia asta a voastră, presupusa impostoare „Generaţia de Aur” nu defineşte o performanţă cuantificabilă neapărat prin locul în clasament – apropo, nu 8, dragă Aline, 5 a fost poziţia finală a României la World Cup ’94 -, ci simbolistica prezenţei noastre acolo, imaginea radiată de naţională la cea mai importantă competiţie mondială. Revelaţia fotbalistică oferită lumii de meciurile românilor pe terenurile americane. Culoarea, prospeţimea, inventivitatea.

România-Argentina 3-2 este considerată şi acum una dintre partidele cele mai frumoase ale Cupelor Mondiale. Plus victoria în faţa Columbiei lui Valderrama, Rincon şi Asprilla, Columbie privită înainte de debutul competiţiei drept una dintre favoritele la titlul mondial. Nu în ultimul rând dramatismul sfâşietor al sfertului de finală cu Suedia. Tristeţea care ne urmăreşte de un sfert de veac. Sfert de finală, sfert de veac.

Antiteza cu Generaţia Sevilla
„Generaţia de Aur” este aşadar un premiu de frumuseţe, nu un trofeu din metal sau sticlă. Posibil o invenţie gazetărească. Dar mai ales un gest de recunoştinţă al oamenilor simpli. Recunoştinţă, sentiment pe care noi nu prea ştim să îl consumăm nici decent, nici sincer. De aceea, „Generaţia de Aur” nu atentează la gloria lui Tudorel Stoica şi a generaţiei „86, uluitoarea câştigătoare a Cupei Campionilor.

Respectând criteriile strict fotbalistice şi matematice, aceea este performanţa de vârf a fotbalului nostru. Sentimental, poate că totuşi lumea este mai legată de aventura lui Hagi, Răducioiu, Ilie Dumitrescu, Dan Petrescu decât de realizarea uriaşă a lui Boloni, Majearu, Lăcătuş sau Balint.

Fiindcă dacă separi de întreg magia momentului Duckadam, nu rămâi cu mai nimic din acea finală de la Sevilla. Poate că persoanele care îndrăgesc fotbalul se simt şi acum mai emoţionate de golurile lui Gică şi Ilie decât de pasele schimbate de Loţi şi Majearu cu Belo şi cu Bumbi.

Har cu caru’. Degeaba!
Încă o dată, penuria lecturilor nu ucide, dar creează confuzie. Şi doar aparent ni se pare că vorbim aceeaşi limbă. Altfel, ce frumos ar fi fost dacă generaţia lui Mutu şi Alin Stoica, cel transferat la Anderlecht de la 16 ani, şi-ar fi exploatat cu adevărat harul. Cu precădere fiul lui Tudorel, mai talentat decât părintele lui. Ei, Alin, Adi şi ceilalţi puteau fi măcar egalii Generaţiei de Aur. Concupiscenţi, au preferat însă metalele ceva mai ieftine din care sunt făcute maşinile lor scumpe, iar acum au dileme semantice.

Comentează