Helmuth, nu Gogu!

Cum îi recunoaştem pe campioni? Cum se deosebesc ei de noi, ceilalţi?

Nu au aură de sfinţi, nici aripi de îngeri. Trăiesc aceleaşi griji cotidiene, nu visează la alte galaxii, de la o vârstă se luptă cu beteşuguri. Şi atunci, cum au reuşit să ne facă să visăm? Doar graţie hazardului? Sau i-a împins de la spate o forţă divină?

Sărbătorim cei 60 de ani ai lui Helmuth Duckadam într-o vreme în care preşedintele ţării este Klaus Iohannis. Şi pe care partidul aflat la putere precizează mecanic că îl mai cheamă şi Werner. Odios să te cheme Werner! Sau Klaus. Sau Helmuth. Mai de încredere ar fi fost Gogu. Sau Nelu. Sau Mielu. Aşa, cu nemţii ăştia, nu se ştie niciodată. Sau odată îţi apără 4 penaltyuri şi îţi câştigă Cupa Campionilor. Pe care nu o iau la pachet să plece cu ea în Bavaria. Din contră, la mai mult de 3 decenii distanţă îi dedică şi acum victoria din finala de la Sevilla lui Valentin Ceauşescu.

Paradoxuri. Acesta este farmecul libertăţii. A cuvântului, a gândului. Nu trebuie să fim toţi de acord, e suficient să ne ascultăm. Când România a preluat preşedinţia rotativă a Consiliului Europei, Donald Tusk l-a oferit pe Helmuth Duckadam drept exemplu absolut de curaj, de inspiraţie. De om care şi-a sfidat propria condiţie. Dintre atâţia români care au schimbat sensul ştiinţei, culturii şi artei în lume, cel mai înalt oficial european l-a ales simbolic tocmai pe el, eroul de la Sevilla. Un fotbalist. Un portar. O fi fost fabricat momentul, dar semnificaţia rămâne. Alt paradox. Eroul a recepţionat lauda, dar la inimă îi mersese altceva. Discursul premierului Viorica Dăncilă la Bruxelles, când s-a răţoit la parlamentarii UE. Atunci s-a simţit mândru că este român. De ce nu, sunt destui compatrioţi care judecă la fel!

S-a înşelat Tusk atunci când a celebrat uriaşa performanţă a românului de etnie germană? L-a trădat Helmuth pe Donald cu Viorica? Nici vorbă. În Europa aceasta imperfectă e loc pentru toată lumea. Îţi poţi exprima liber opţiunile, simpatiile, antipatiile. Poţi discuta în contradictoriu cu un om pe care îl admiri. Poţi spune ce gândeşti fără să fii persecutat sau arestat.

Pe vremea când tăticul lui Valentin conducea România nu era aşa. Mai suntem destui care ştiu cum era. Plus că tăticul lui nea Valentin nu l-a dat niciodată exemplu de bun român pe Helmuth. Despre care eu cred în adîncul sufletului că este un om liber, dar care se poate înşela. Ca noi toţi.

Şi dacă intră acum în poartă Duckadam, spaniolii ăia tot nu reuşesc să-i dea gol. Aşa, cu toate operaţiile şi cu genunchiul lui de titan.

La mulţ ani, Helmuth!