Cristian Geambaşu

Jurnalist box-to-box, de 25 de ani mereu în echipa ideală a presei de sport. Respectat, temut și foarte apreciat. Întotdeauna la obiect, tăios, fără ocolișuri

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Cristian Geambaşu
România nu este o echipă!

Radicevici, Grbici, Mehmedovici. Pe bancă, Kim Rasmussen. Cunoștințe mai vechi, adversare mai noi. În zi bună, Muntenegru poate bate pe oricine. Dovadă victoria cu Norvegia la distanță de 5 goluri. România are nevoie tot de o victorie la măcar 5 […]

...

Taci!

Asistăm de niște ani la o degradare alarmantă a relației jucător-antrenor în tenis. Poate ar fi și mai potrivit să spunem jucătoare-antrenor, fiindcă majoritatea copleșitoare a situațiilor provin din tenisul feminin. Antologica secvență în care Sorana Cîrstea îi cere arbitrei […]

...

Cine este cel mai mare adversar al naționalei României?

Calculele hârtiei indicau naționala masculină de handbal a României favorită în dubla întâlnire cu omoloaga din Kosovo. Incredibil, mai există așa ceva! Naționala Kosovo este una dintre puținele reprezentative în fața căreia România mai poate fi considerată favorită. Ca să […]

...

Dinamo pe modelul Barcelona

Totuși, modelul propus de asociația DDB este inspirat din organizarea unor cluburi ca Barcelona.

Lucrul esențial în acest tip de conducere este absența unui patron, a unui privat care face doar ce îl taie capul. În cazul unor entități ca […]

...

Acești doctori care îl enervează pe Marica

Hai că nici LeBron James nu ar fi zis-o mai bine decât Ciprian Marica! „Ne-am săturat de ăștia scoși în față să bage groaza în populație” este o frază-manifest a zilelor pe care le trăim și numai un om cu […]

...

Constanța. Substantivul, nu orașul

Putem să îi mai spunem perseverență, continuitate, ambiție. Este nevoie de așa ceva să treci de pericolul primelor tururi ale marilor turnee

Permalink to Constanța. Substantivul, nu orașul
duminică, 10 martie 2019, 10:21

Un meci complicat, așa cum sunt multe în primele tururi ale marilor turnee. Atunci, outsiderii mușcă din carnea campionilor, conștienți că aceștia încearcă să facă economie de energie pentru o călătorie cât mai lungă spre fazele superioare. Așa a arătat și două treimi din întâlnirea Simonei Halep cu ucraineanca Kozlova. Echilibru, replică solidă.

Genul de jucătoare modernă, forțos-pufoasă. Uitați prototipul frumoasei cu mușchi supli! Paradoxal dat fiind gabaritul, Kozlova a ilustrat o deosebită îndemânare la execuțiile de finețe, cum sunt scurtele. Locul 114 WTA, dar cu un tenis de primele 50. Avea dreptate Cristi Mândru (posibil cel mai bun comentator de tenis al nostru) la microfonul DigiSport.

Din ce am priceput, Simona Halep, noul antrenor al Simonei Halep, a insistat ca fostul lider mondial să își exploateze calitățile cunoscute. Mobilitatea extraordinară, variația unghiurilor, rezistența în raliurile-maraton. Când și când, lovitura de gală, reverul în lungul liniei.

Problema este că spre deosebire de turneele asiatice, Doha-Dubai, primul serviciu a fost constant mult sub nivelul obișnuit. 40% rata de reușită a acestuia este un procent de jucătoare plasată mult sub prima sută mondială.

În pauze, antrenorul Halep a încercat să își deranjeze cât mai puțin eleva. Știe mai bine și decât Wim și decât Darren când trebuie să tacă filozofic. Deși ar fi fost multe de spus după finalul primului set, când în loc de 6-3 pentru Simona s-a făcut 5-6, apoi 6-6. A fost, în schimb, 6-3 pentru Simona în tie-break, după o prestație care a lăsat în urmă cascada de erori neforțate.

Kozlova nu a căzut pradă depresiei după pierderea actului întâi al meciului. Ucraineanca a forțat obsesiv scurtele, iar când nu și-a exersat îndemânarea a continuat să bubuie lovituri spre terenul româncei. Din când în când, Simona a tras aer în piept privind spre sine, mai exact spre noul antrenor.

Eul reflexiv i-a recomandat eului activ să continue să-și forțeze spre greșeală adversara, care a devenit tot mai repetitivă cu maniera de joc. La 4-2 s-au produs desprinderea și descătușarea românilor din tribune, care au trăit partida ca pe o finală de Grand Slam. La 5-2, iluzia certitudinii că meciul e gata. Nu era, 5-5, după alt asalt disperat al Kozlovei. Dar 7-5 în final, după o prăbușire zgomotoasă a ucrainencei.

Păstrarea locului doi în ierarhia mondială, posibilă prin această victorie, dar nu securizată sută la sută, este un bonus mic pentru jucătoarea cea mai constantă a ultimilor ani din tenisul feminin.

Când vezi ce se întâmplă pe rând sau în același timp cu Kvitova, cu Stephens, cu Pliskova, cu Kerber și cine mai vreți, începi să înțelegi că dimensiunea unei jucătoare trebuie apreciată și prin constanță. Mai ales prin constanță. Este o valoare perenă, iar pentru noi, românii, are o valoare inestimabilă.

Comentează