Acel handbal, acest handbal 

Pentru unii dintre noi, probabil nu foarte mulţi, finala Campionatului Mondial de handbal masculin a deschis răni vechi, niciodată vindecate

Danemarca, noua deţinătoare a titlului suprem, Norvegia, Franţa, Germania, Suedia, Croaţia, Spania sau Brazilia ne-au arătat fiecare în parte cum puteam evolua. Noi continuăm să trăim din amintiri şi să ne hrănim cu statistici.

Locul 3 all-time. Şi?

Acolo nu stăm rău deloc. În clasamentul all-time pe naţiuni al cupelor mondiale, România ocupă locul al treilea. Cu 4 victorii la Mondiale şi un total de 6 medalii, ne situăm doar în urma francezilor, 6 titluri, şi a suedezilor, 4 titluri ca şi noi, dar cu 11 medalii în panoplie. În urma noastră vin naţiuni cu tradiţie solidă în handbal. Germania, Rusia, Spania, Danemarca, Croaţia, Cehia. Să observăm că România nu a reuşit, în schimb, să câştige aurul la nicio ediţie a Jocurilor Olimpice. Cel mai aproape am fost la Montreal, când, deşi cotaţi cu prima şansă, Birtalan, Gaţu, Penu şi ceilalţi au pierdut finala cu URSS.

Povestea unei revoluţii

Dacă rezistaţi, încă puţină istorie. Prezentul poate fi înţeles şi cu ajutorul trecutului. Anul 1967 marca o cotitură în handbalul nostru. România era campioana mondială en titre la ora competiţiei disputate în Suedia. Bronzul obţinut după victoria împotriva ruşilor în finala mică, dar o semifinală pierdută în faţa cehilor (care urmau să câştige titlul), a fost considerat un eşec de cei care conduceau destinele handbalului. Oprea Vlase, Ioan Kunst Ghermănescu şi Nicu Nedef nu suportau „umilinţa”. Simţeau că trebuie operată imediat o schimbare. Profundă.

Urmarea? Schimb de generaţii. Glorioşii Redl, Hnat, Moser, Bulgariu şi Nodea le făceau loc lui Penu, Gaţu, Birtalan, Kicsid, Stockl, Licu. În meciuri-test, tinerii nu doar furioşi, ci şi foarte valoroşi, îi zdrobiseră deja pe bătrâni. Din vechea gardă supravieţuiau doar Gruia şi Cornel Oţelea. Trei ani mai târziu, în 1970, la Paris, România îşi recucerea coroana mondială. Şi statutul de putere supremă care ştia să se regenereze. Şcoala românească era sursă de inspiraţie pentru toată lumea.

Lecţia daneză

Înapoi în prezent, cu precizarea că în acel depărtat 1967 danezii câştigau medalia de argint! Prima lor medalie mondială. La 52 de ani distanţă, danezii sunt acum sursă de inspiraţie şi şcoală formatoare în handbal. La ei totul funcţionează aproape de perfecţiune. Viteza de circulaţie a mingii, dezvoltarea atacurilor poziţionale, dar mai ales a contraatacurilor, exploatarea la maximum a extremelor, plus ideea revoluţionară de a renunţa la interul dreapta (se elimină astfel obsesia de a căuta mereu un stângaci) sunt posibile pe fundamentul unei pregătiri fizice excepţionale şi al unor calităţi tehnice deosebite.

O finală fără istoric 

Din păcate, finala de la Herning, dintre Danemarca şi Norvegia, scor 31-22, nu a avut dramatismul sportiv al unui mare meci. A fost de la un capăt la altul un marş spre victorie al elevilor lui Nicolaj Jacobsen. Publicul, din care nu au lipsit membri ai Familiei Regale, a savurat momentul. Mikkel Hansen, Lauge, Olsen şi ceilalţi au pulverizat jocul colectiv al rivalilor de la nord. Poate că Franţa în finală s-ar fi prezentat altfel decât în semifinală, nu avem de unde şti.

Să uităm!

Ce ştim însă după acest Mondial este că suntem departe. Tot mai departe. Centrele de excelenţă iniţiate de Cristian Gaţu nu au produs marii jucători pe care îi aşteptam şi nu din vina lui Cristian Gaţu. Discuţia este stufoasă, complicată şi nu se rezolvă cu câte un editorial nostalgic scris de un ziarist şi mai nostalgic. Poate că soluţia ar fi să uităm complet cine am fost. Să uităm că Gruia sau Birtalan erau, probabil, peste Mikkel Hansen.

Uitarea ne-ar ajuta măcar în ideea că nu ne-am mai amărî cu amintirile. Am pune burta pe carte şi mâna pe minge.