Ar fi fost drept…
...ca Simona să fi avut puterea să îi dea ultimul bobârnac colosului. Așa, s-a pricopsit și ne-am pricopsit cu o obsesie cu acte în regulă

Învingătorul ia totul, așa sună refrenul. Dacă ești de partea condamnată a fileului, sună amar. Nu îți rămâne nimic în afară de regrete. Aplauzele, interviurile, luminile se focalizează către Serena. Care găsește cu cale să se alinte puțin la declarațiile de după meci. Rece, scorul arată 6-1, 4-6, 6-4 pentru americancă.
Ca de obicei, scorul nu surprinde povestea partidei. Dramatismul pur. Obsesia momentului ratat la 3-2 în setul decisiv cu mingi de break pentru Simona. Anulate implacabil de serviciul… devastator?…copleșitor?… monstruos? al Serenei.
O întrebare necesară
A fost mai bună Serena Williams decât Simona Halep în această întâlnire prematură de la Melbourne? Da, pentru că Simona a pierdut startul din cauza respectului necontrolabil pe care i-l poartă multiplei campioane de Grand Slam. Da, pentru că americanca a știut să își folosească la maximum calitățile. În special serviciul trimis constant cu viteze de peste 180 de kilometri la oră. Forță și viteză demne de un jucător peste medie din circuitul masculin.
Nu doar viteza contează la serviciul Serenei, ci variația pe care aceasta o poate imprima. Plat la T-ul terenului, cu efect exterior sau pe corp. În spatele serviciului se dezvoltă celelalte lovituri, care vin grupat la mică distanță. Retururile care nu iartă, diagonalele perfecte executate la fel de sigur cu forehand-ul și cu backhand-ul.
O altă întrebare necesară
Este Serena Williams o jucătoare mai bună pur și simplu decât Simona Halep? Desfășurarea setului secund și a primei jumătăți a celui decisiv ne îndeamnă să credem că nu. Important însă este ce gândește Simona, care a cedat mental și nu neapărat fizic în fața deja obsesiei sale. Lăudând revenirea Simonei, Mats Wilander observa că lipsa meciurilor a cântărit mult în economia finală. Ce n-a mai spus suedezul la microfonul Eurosport este că teoria se aplică la fel de valabil și în cazul Serenei. Nici ea nu a petrecut prea multe ore pe teren. Clar mai puține decât cu fetița, omniprezenta Olympia.
Atât timp cât (încă) lidera mondială a putut să își angreneze în schimburi prelungite oponenta, lucrurile au mers bine. Cum să reușești asta pe serviciul ei, adică să o deplasezi și să exploatezi această carență, greu de spus. Cum să faci asta într-o zi în care primul tău serviciu este la cote inferioare față de partidele anterioare, iar cel de-al doilea este modest, modest, modest, este și mai greu de spus.
Iluzia
Ce ușor este de margine!, vor exclama mulți. Și au dreptate. Acolo, pe teren, sunt alte dimensiuni, alte viteze. Imaginea bidimensională pe care ne-o oferă televizorul deformează percepția. Percepție sau iluzie, Serena arată acum prea puternică pentru oricare adversară. Reîncărcată, mă feresc să gândesc cum, sora mai mică a lui Venus este din alt film decât celelalte. Unul în care te poți îngrășa peste măsură, în care poți suferi embolii, poți naște, te poți lăsa de tenis ani de zile și poți reveni mereu mai proaspătă, mai dornică de victorie. Chiar și așa, Simonei i-a lipsit forța de a-i da bobârnacul acela decisiv care ar fi prăbușit colosul. Nu neapărat că ar fi fost prea frumos, cum ar fi scris Ioan Chirilă. Ar fi fost drept. Și sigur că aici este subiectivism cât într-un serviciu din ăla cu aproape două sute la oră al Serenei.