La penalty-uri cu Mutu
Greşeşte cine crede că băieţii răi nu se maturizează. Şi cine îşi închipuie că se cuminţesc!

Poate că ar trebui să trăim doar în prezent. Şi să privim numai în viitor. Să vorbim despre Iulian Cristea. Sau despre Darius Olaru. De ce nu despre Mihai Voduţ. Fotbalistic, deşi aflăm că ultimul a strălucit în gale pugilistice ad-hoc, cu iubita pe post de sparring-partner. Frumos aşa ar fi, să căutăm jucătorii tineri, încercând a ghici vedetele de mâine dospite în bucătăria Ligii 1.
Nostalgie fără reţetă
Numai că până la adevăratele fapte de vitejie, pe teren şi mai puţin în budoar, ale speranţelor noastre fotbalistice avem nişte sărbătoriţi pe care nu îi putem ignora. În fotbal este invers decât în istorie. Dacă ignori trecutul, nu eşti deloc condamnat să îl retrăieşti. Dimpotrivă. În egală măsură, vechii microbişti au dreptul la nostalgie fără să ceară voie medicului. Noi încă avem ce să ne amintim, în schimb mi-e tare teamă pentru copiii noştri. Asta presupunând că îi va mai interesa chestia asta numită fotbal.
După Ilie Dumitrescu, aniversat luxuriant la 50 de ani, a venit rândul lui Adrian Mutu la câteva zile distanţă. La 40 de ani, primul pas în trecerea spre vârsta a doua, „Briliantul” a avut şi el prilejul să dea glas gândurilor. Slavă Cerului, fosta vedetă a Naţionalei (aşa ne-a cerut să scriem, cu „N” de tipar) nu este un prieten al clişeelor!
Aparenţele bată-le norocul!
Adi este un băiat inteligent, asta ştiam demult. Şi spontan, şi un pic provocator. Este exact genul de personaj care aproape îţi face singur interviul. Sigur, trebuie să alergi după el o zi întreagă prin Florenţa pentru un sfert de oră de discuţie la scara maşinii, dar ce mai contează, arta cere sacrificii! De asemenea, Mutu pare tipul de erou care nu este bântuit de păreri de rău. Mare greşeală totuşi să te iei după aparenţe! Atunci când spune că unul dintre cele mai mari regrete ale carierei lui este felul în care a executat penaltyul din meciul cu Italia la Euro 2008, simţi că eşti pe aceeaşi lungime de undă cu el.
Andy contra Adi
Acum, mărturiseşte, l-ar bate tare, sub transversala porţii lui Buffon. Şi noi, chibiţii, tot aşa gândeam atunci. Deci, ce l-a împiedicat să procedeze aşa? Cei care se declară mândri că sunt români ar scoate din sertar teoria excesului de fantezie care îi guvernează musai pe născuţii în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Ceilalţi, mai puţin mândri şi mai realişti, ar observa că era un deficit de educaţie fotbalistică. Priviţi încă o dată felul în care executa Andy Brehme penaltyul care consacra Germania campioană mondială în ’90, contra Argentinei. Şi vom înţelege împreună. Responsabilitate. Precizie. Stăpânire de sine. Noi răspundem cu o fentă în plus.
Noi voiam 200, nu 103
Inteligent, aşa ca personajul despre care vorbim, ar fi să îl luăm ca atare pe Mutu. Să încetăm să îl acoperim cu clişeele de care el însuşi se fereşte. E plictisitor şi redundant să îi tot numărăm prostiile, nevestele şi copiii, să povestim la infinit cum l-a mirosit Mourinho şi cum l-a salvat Prandelli. S-a irosit un fotbalist care a înscris peste 103 goluri în Serie A? Da, pentru că după standardele noastre înalte trebuia să dea 200! De aceea, întrebarea „Va fi Mutu un antrenor bun?” nu necesită un răspuns pentru că ar fi bazată pe trecutul lui sulfuros.
Pe de altă parte, ucenicia în Emirate, la echipa secundă a lui Al Wahda, nu este nici ea o recomandare. Ce ştim este că Mutu i-ar prefera pe Banderas sau pe Robert Downey Jr. într-un eventual film biografic. Şi mai interesant ar fi să aflăm ce opţiuni are pentru rolurile feminine. Greu casting!