De la Crema Calcio la crema antrenorilor
Răzvan Lucescu, omul care a vrut cu ardoare să se construiască. Îi era atît de simplu să se deconstruiască!

Avantajul înaintării în vârstă sunt bornele lăsate în urmă. Asta ca să nu le zicem amintiri. Dezavantajul, că riști să rămâi prizonierul lor. Să profităm de avantaje dacă ne ajută să compunem personajul. Se întâmpla acum 25 de ani, la Bușteni, cu Sportul Studențesc în cantonamentul de iarnă. Ioan Andone antrenor principal, Romică Chihaia secund, Paul Cazan ceva oficial al clubului. Toți de-abia trecuți pe bancă sau în birouri după ani și ani petrecuți pe gazon. Simpatici, comunicativi.
Și un tânăr respectuos, aproape timid. Răzvan Lucescu, portarul echipei. Nu ne cunoșteam, deși eu știam cine este. M-a salutat cu bună-cuviința copiilor care au învățat acasă și altceva decât să ceară de mâncare părinților. Răzvan tocmai venise de la o echipă de amatori din Italia, Crema Calcio, iar lumea fotbalului se întreba de ce naiba băiatul nu stă acasă să rumege gloria tatălui. Și să-i toace averea. Întrebarea a rămas până azi, deși cei care și-o pun sunt mult mai puțini. Între timp, băiatul politicos și harnic a avut o carieră onorabilă de jucător. Urmată de una progresiv consistentă de antrenor. Am trăit dintotdeauna cu senzația că Răzvan a ales calea grea ca pe un soi de penitență. Pentru o vină inexistentă de altfel. Putea fi beizadea, dar s-a încăpățânat să lupte cu propriul nume. Ambiția de a reuși dincolo de (re)numele părintelui, lupta permanentă cu umbra aceea imensă care trebuia să îl protejeze și să îl facă să huzurească a fost marea lui provocare. Mereu.
La un an distanță de pragul deceniului 5 al vieții, Răzvan Lucescu este consacrat cel mai bun antrenor român. A progresat constant într-o meserie care uzează. Despărțirea de echipa națională l-a ajutat mai mult decât și-a închipuit și ne-am închipuit. Pune suflet și inteligență, pasiune și nervi în tot ce întreprinde. Uneori este ritos, generalizează periculos și dă verdicte acolo unde cele mai potrivite sunt întrebările. Asta înseamnă că este încă tânăr.
PAOK în particular și experiența din Grecia în general l-au șlefuit și l-au călit. A ajunge la finalul lui 2018 să primească votul majorității celor care au participat la Ancheta Gazetei este o performanță care poate valora în timp mai mult decât un titlu de campion în străvechea Eladă. Sper ca Răzvan să se bucure de premiu și ca peste ani și ani, multilaureat, să spună ca tatăl lui: „Măi băieți, pe mine nu mă mai includeți în clasamentele voastre, sunt prea bătrân pentru asta”.
Și sigur că nea Mircea se alintă când zice așa.