Lasă-mă pe mine!

O secvenţă dintr-un meci care explică multe. De exemplu, de ce Moruţan şi Coman nu joacă pentru aceeaşi echipă, deşi poartă tricouri identice

Olimpiu Moruţan nu este un golan. Rima este involuntară, afirmaţia stă solid în picioare. Nu ne aflăm în faţa unui caz, dar mai mulţi oameni din fotbal încearcă să îl construiască. Inclusiv sau mai ales patronul lui.

Şi-a consumat penitenţa

„Băiatul”, aşa se spune în lumea stadioanelor, şi-a mestecat pilula amară după greşeala de la faimoasa partidă contra Ucrainei. A făcut penitenţă poate mai mult decât era nevoie, dar mai bine aşa. Dintr-un entuziasm copilăresc îşi scosese tricoul, iar asta l-a costat. Eliminare pentru el şi ratare dramatică în contul naţionalei U19. Alţii ar fi circulat mai departe, acuzând o vagă durere în cot. Atipic, Olimpiu s-a consumat, deşi nu pierduse doar el calificarea.

Olimpiu nu are voie să greşească!

Transferul la FCSB l-a propulsat în altă dimensiune. Competiţională, materială, umană. Sau inumană. Banii mai mulţi şi frumuseţile (tentaţiile?) Bucureştiului îţi oferă o fericire iluzorie. Ca orice om, Moruţan are zile mai bune şi zile mai rele la locul de muncă. Al lui este stadionul, terenul de fotbal. În perioada din urmă, pentru el au predominat zilele cenuşii. Titular în derbyul cu Dinamo şi în care mi se pare că nu jucase deloc rău, a fost înlocuit după primele 45 de minute. I s-a reproşat că a pierdut o minge la centrul terenului, fază din care s-a născut golul lui Salomao. Da, dom’le, la nivelul tehnic şi spectacular al Ligii 1, aşa ceva nu se acceptă! Înţelegeţi, Toni Kroos sau Busquets au voie să mai dea o pasă greşită, să fie deposedaţi de un adversar, Moruţan, nu! Ştiţi cine a comandat schimbarea, ştiţi şi cine s-a conformat ca un angajat zelos. Aşa că n-o mai lungim.

Din altă poveste

Trimis în teren pentru partea a doua a meciului Poli Iaşi-FCSB, iarăşi nu mai insistăm de către cine, Olimpiu nu a izbutit să limpezească jocul vicecampioanei. L-am urmărit cu atracţia pe care orice iubitor de fotbal o are pentru un altfel de fotbalist. Deosebeşti uşor zugravii de pictori şi coriştii de solişti. Îi lipsea soluţia finală, ultima pasă, simţeai totuşi că este din altă poveste. Tehnica era tot acolo. Era singurul care nu punea latul ca să dea o pasă. Din păcate, dorinţa de a reuşi funcţiona invers proporţional cu luciditatea. Problema aici nu pleacă din picior, ci de la centrul de comandă. De la creier.

Binele „coman”, nu binele comun!

În minutul 64, la scorul de 1-1, FCSB a obţinut o lovitură liberă. Poziţia favorabilă, chiar la marginea suprafeţei de pedeapsă. Lângă minge, doi posibil executanţi. Florinel Coman şi Olimpiu Moruţan. Între cei doi nu a fost un dialog, ca între colegi care luptă pentru binele comun al echipei. Acolo era vorba despre binele „coman” al celui care tocmai îşi înjurase căpitanul ca la uşa cortului. Nu a fost dialog, a fost un monolog. Rugămintea timidă, dar repetată a lui Olimpiu, pe care camerele TV au surprins-o în umanul ei. „Lasă-mă pe mine! Lasă-mă pe mine!”. Nu l-a lăsat. Coman nu a executat rău, mingea a şters transversala. Iar unii dintre noi pot să îşi închipuie că Moruţan ar fi înscris cu o execuţie de clasă.

Educaţie cu miştouri

Unii dintre noi îşi închipuie că Olimpiu Moruţan va ajunge un mare fotbalist. Sau măcar un foarte bun fotbalist. Sigur că e posibil să fim în greşeală. Alţii au datoria minimă să îl sprijine. Să îl ajute să se împlinească, să capete încredere, nu să îl pedepsească la prima minge pierdută. Nu să îi facă educaţie cu miştouri. Îi cunoaşteţi pe aceşti apostoli ai pedagogiei cu curu’-n sus. Nu ar fi exclus ca pentru ei recitalul dizgraţios al lui Fl. Coman să fie dovada personalităţii puternice. A implicării. Pariu că aşa gândesc dânşii?