Tinerețe fără bătrânețe și tinerețe fără tinerețe
Tot ce putem spera este ca Roger să joace până la 50 de ani, iar Rafa și Nole până la 40

Se întâmpla duminică seară. Londra, Turneul Campionilor. După meciul pierdut în fața lui Kei Nishikori reactivaserăm modulul „bocitoare” pentru Roger Federer. Două seturi fuseseră suficiente pentru a observa declinul campionului absolut. Gata, nu mai poate! Ceva s-a dereglat în acel superb mecanism viu. La 37 de ani omul dă semne de oboseală mentală și fizică. Nu mai are răbdare să ducă schimburi lungi de mingi, se enervează, discută cu arbitrii, comite o sumă consistentă de greșeli neprovocate. Probabil că 2019 va fi ultimul an al lui și va fi unul trist. Tot ce putem spera ar fi o finală la Wimbledon. Dar nici acolo…
Afiș la O2
S-a întâmplat marți seara. Mai pe după amiază, Kevin Anderson îl lipise pe Nishikori de pereții sălii O2 din Londra. Adică, îl făcuse afiș sub privirile unei asistențe din care ghicești doar ce îți îngăduie sofisticatul sistem de lumini al arenei și regizorul transmisiei. Bunăoară îl vezi pe Cristiano Ronaldo fluturîndu-și ceasul de j-de milioane de euro cu j-de mii de diamante. Să nu ne abatem însă. A fost 6-0, 6-1 pentru Andersaon, cu senzația că sud-africanul îi dăruise japonezului un game în setul doi. Acel japonez care tocmai ce ni-l trimisese pe Roger al nostru în zona crepusculară.
Dictatura fără sfârșit a bătrânilor
Se întâmpla tot marți seară. La câteva ore după acel sepuku aproape hazliu al lui Kei, Federer juca un tenis solid, reușind o victorie fără emoții în fața austriacului Dominic Thiem. Om cu 12 ani mai tânăr. De fapt, cu 100 mai bătrân. Căci ăsta-i marele bai al tenisului masculin contemporan. Am mai spus-o, să explicăm încă o dată de ce. Așa cum remarcasem deja, Federer nu a etalat tenisul lui de sărbătoare nici în fața lui Thiem. Dar a jucat mai îngrijit, mai răbdător. Reprezentant tipic al noii generații, trecut totuși de stadiul de foarte tânără speranță la ipostaza de etern aspirant printre cei mari, austriacul de 25 de ani a ratat din nou prilejul de a pune o contră acestei dictaturi gerontocratice a tenisului. Deși înaintea partidei de la O2, Thiem conducea cu 2-1 în fața maestrului elvețian.
Blocați, plafonați
La fel ca în finala de la Roland Garros 2018, pierdută cam fără luptă în fața lui Rafa Nadal, 4-6, 3-6, 2-6, Thiem s-a blocat când l-a avut în față pe un Roger în stare de alertă și determinat să câștige a 7-a oară Turneul Campionilor. Asemenea lui Dimitrov (totuși campionul de anul trecut de la Londra), Raonici sau Kyrgios, posibil în curând să-l adăugăm listei și pe Zverev, toți acești băieți se taie, ca să nu zicem că se strică la stomac atunci când au în față corifeii. Federer, Nadal, Djokovici. Până mai acum vreun an și Murray. Nu este atât lipsă de valoare, cât un imens complex de inferioritate la mijloc. Un soi de respect blegos. După finala de la Roland Garros de anul acesta, McEnroe și Willander erau contrariați de atitudinea subalternă a lui Thiem, care cedase cumva fără luptă în fața unui Rafa pe care îl învinsese chiar pe zgură, cu numai două săptămâni înainte, la Madrid.
Uzurpatorii, nu moștenitorii
Nu este nimic de făcut. Atunci când un jucător de 32 de ani și jumătate cum este Anderson, muncitor, serios, dar limitat tehnic și neimaginativ, ajunge printre cei mai buni din lume și urmează să dispute semifinala Turneului Campionilor, înseamnă că tenisul este în impas. Subiectul nu este nou, am mai deplâns stagnarea foștilor copii minune deveniți între timp flăcăi problemă. Dar nu putem spera ca Roger să joace până la 50 de ani, iar Rafa și Nole până la 40.
Pretendenții de acum sunt plafonați și speriați de personalitatea ucigătoare a marilor campioni. Alde Thiem vor deveni campioni nu detronându-și rivalii, ci luându-le locul după retragere. Ce trist! Și ce dor îmi este de Borg, de Edberg, de Willander, de Becker, de Agassi și de Sampras. Îl regăsiți pe vreunul în privirea panicată a acestor băieți obligați de nu se știe cine să joace tenis?