Stelist de mic, dinamovist de mare

Cornel Dinu şi Mircea Lucescu s-au amuzat mărturisind siteului eusunt12.ro că au ţinut cu CCA în prima tinereţe

Un subiect delicat, deşi la prima vedere pare ceva hazliu. Doi mari fotbalişti ajunşi la vârsta înţelepciunii, dar şi a amintirilor, mărturisesc că în tinereţe au ţinut cu marea rivală a echipei pentru care ei au scris istorie. Stupoare. Sau revelaţie?

Pentru acei suporteri
O lecţie pentru suporteri. Pentru acei suporteri care nu scot pietre din caldarâm ca să dea cu ele în capul adversarilor, dar care suferă cumplit atunci când echipa lor pierde. Pentru acei suporteri care în viaţa lor au ţinut în fiecare secundă cu aceeaşi echipă. Mereu cu ea, numai cu ea. Dinu şi Lucescu ne spun că este posibil şi altfel.

Ţineau cu „ăilalţi”!!
Nu doar Dinu şi Lucescu ne spun asta. La rându-le, Tudorel Stoica şi Marius Lăcătuş ne-au anunţat că înainte de a fi fost stelişti au fost dinamovişti. Cu inima, nu cu tricoul. Înţelegeţi? Nu atunci când viaţa le-a oferit, în relativă cunoştinţă de cauză, ocazia să aleagă unul dintre cele două mari cluburi de fotbal înfiinţate în România după 23 August 1944. Nu, domnule, ei ţineau cu „ăilalţi” în superba inocenţă a copilăriei. Una după alta, legende absolute ale dinamoviştilor şi ale steliştilor ne informează, fără a fi fost traşi de limbă, că inima lor a bătut pentru „ceilalţi”! Din nou stupoare. Uluială. Consternare. Sau un fleac, deşi unora le-au ciuruit sentimentele.

Problema fraierilor
Dacă nu ai fost niciodată suporter al unei echipe de fotbal, subiectul nu există. Ei, şi, ce mare brânză că Lucescu şi Dinu au mărturisit că ţineau cu CCA în copilărie? Ori că Tudorel şi Lăcă erau dinamovişti de mici? Pentru non-suporteri, pentru oamenii care se mai uită la un meci de campionat din când în când şi se declară susţinători din oficiu ai naţionalei, lucrurile sunt simple şi se reduc la un fapt divers. Eventual un zâmbet. Viaţa-i relativă, aşa că ataşamentul faţă de un club nu are cum să fie absolut. Problema apare la ceilalţi, la fraierii ăia care suferă ca nişte câini când pierd ai lor.

O unică iubire
Poate pe ei ar fi trebuit să-i menajeze Lucescu şi Dinu. Pe copiii de ieri, oameni în toată firea azi, unii ajunşi chiar spre vârsta a doua. Oameni care de când au deschis ochii spre fotbal au rămas fideli unei singure echipe. Uneia singură, fie ea Dinamo, Steaua, Craiova, Rapid, UTA, U Cluj, Poli Timişoara. Posibil să fi iubit mai multe femei, dar nu au avut suflet pentru altă echipă. Aceea a fost unică, sacrosanctă. Ei nu au avut fantezii nici cu Apolzan, nici cu Bone, pentru ca mai apoi să descopere că idolul lor este Nelu Nunweiller. Această categorie trebuie să se fi simţit inconfortabil la accesul de sinceritate al celor două legende dinamoviste.

Tăcerea ca alternativă
Vi se pare o pledoarie pentru minciună? Să zicem că este un îndemn către reţinere. Tăcerea este nu o dată medicament universal, iar inima suporterului, a naivului de suporter care se închină la acelaşi tricou de zeci de ani, este foarte sensibilă. Sigur, a-i judeca pe Dinu şi pe Lucescu, pe Lăcătuş şi pe Tudorel Stoica este o obrăznicie şi o impietate. Poate că totuşi mesajul lor este cel corect. Nu mai puneţi la suflet, măi oameni buni! Trăiţi-vă viaţa şi mai lăsaţi-i pe idoli să respire!
Totuşi, dacă ştiţi cazuri de microbişti care să fi ţinut cu Steaua, dar un pic şi cu Dinamo ori invers, oameni care au fost niţeluş rapidişti, pentru ca pe urmă să fie stelişti, simpatizându-i cât de cât şi pe „câini”, să mă contraziceţi.