Halep la braţ cu Ruzici

Simona merită mai mult decât să-i fie explicată şi analizată înfrângerea de la US Open cu texte motivaţionale

Am tresărit. Când am citit declaraţia „Sincer, m-am făcut de râs!”, am zis, uite, bravo! O reacţie normală. Simona îşi face radiografia eşecului de la US Open. Fără milă, chiar cu o notă de umor. Stupoare însă. Nu ale Simonei Halep erau cuvintele, ci ale americancei Chris Evert. O mare campioană, o multiplă campioană de Grand Slam. Şi o admiratoare a româncei, ca şi Navratilova de altfel. Simona postase însă altceva pe o reţea de socializare, ceva mai jucăuş. „Câteodată câştigi, câteodată înveţi!”. Profund, cum sunt toate mesajele motivaţionale care circulă pe net.

Top 5 cu două românce
Statistica spune că Simona Halep este primul număr 1 mondial feminin din istoria de 50 de ani a US Open care pierde în primul tur. A nu se înţelege de aici că Internaţionalele Statelor Unite au o vechime de doar o jumătate de secol. Vorbim despre era open, când la turneele de Grand Slam a fost permis şi accesul jucătorilor şi jucătoarelor profesioniste. Aşadar, din 1968 încoace nu s-a mai întâmplat ca un lider al clasamentului WTA să piardă în runda inaugurală la Forest Hills, mai apoi la Flushing Meadows.
Să mai spunem că Simona nu este totuşi singură în această întreprindere a eşecului răsunător. O acompaniază cine credeţi? Însăşi Virginia Ruzici, actualul ei manager. Campioană la Roland Garros în 1978, Ruzici pierdea în primul tur la Australian Open în 1979 şi devenea prima jucătoare de Top 10 eliminată în primul tur al unui Grand Slam. Este adevărat că pe lista perdantelor la acest nivel s-au adăugat de-a lungul timpului alte câteva nume ilustre în afara celor două românce. Martina Hingis, de două ori, Steffi Graf şi Angelique Kerber completează nedorita quintă.

Saţietatea înainte de a mânca pe săturate
Ieşim din statistica pe care nu trebuie nici să o ridicăm la rang de Biblie, dar nici să o dispreţuim. Chris Evert sintetizează excelent atunci când afirmă că Simona s-a relaxat şi nu a mai părut dornică să câştige. Mai ales că extinde observaţia asupra lui Kerber, Wozniacki sau Stephens, toate prea destinse după ce au reuşit primul Grand Slam al carierei. Dispariţia foamei de rezultate, saţietatea înainte de a fi mâncat gloria pe pâine. Acestea nu sunt cuvintele lui Evert, dar sper să continui ideea fără a o altera. Nu înfrângerea în sine mâzgăleşte imaginea campioanei noastre, fiindcă înfrângerea în sport este parte a poveştii. Doare felul în care s-a produs, ieşirea din scenă cu repetiţie. Urmată de explicaţii hilare cum ar fi zgomotul din arenă şi în general din New York.

Profesioniştii cântatului în strună
Cu tot respectul imens pentru realizările Simonei, nu mi se pare deloc că ea ar fi învăţat din această bătaie pe care a luat-o de la o jucătoare de pluton. Căci a fost bătaie, nu altceva. Nu a învăţat şi nu este ajutată de cei care au sarcina asta. Darren Cahill şi Virginia Ruzici sunt preocupaţi să îi cânte în strună. Sunt frumoase îmbrăţişările şi încurajările, capul sus, Simona, şi mâine e o zi. Dar la nivelul stratosferic la care a ajuns ea, prin munca ei, este nevoie de mai mult. De o analiză non-emoţională. Profesionistă, aplicată. Cum obişnuieşte să producă Patrick Mouratoglu la fiecare episod „The Coach” de la Eurosport.

Aplaudaci contra criticodaci
Probabil că aplaudacii Simonei se vor inflama. Exerciţiul acesta de admiraţie al lor dus până aproape de sanctificare nu serveşte nimănui. Mai mult sau mai puţin, aşa se întâmplă peste tot, deci să nu ne credem unici. Aplaudaci sau criticodaci, rămânem cu un gust amar fiindcă US Open s-a cam încheiat pentru noi. Poate că îndrăzneşte totuşi cineva să îi spună Simonei nişte lucruri, nu doar să-i recite texte motivaţionale care fac creierul piftie. Este o fată inteligentă, cu o voinţă extraordinară, care merită mai mult decât nişte minciunele împachetate cu staniol.