România se vaită pentru „Miki”

Accidentarea Mihaelei Buzărnescu a născut un val de emoție populară. O entorsă a întors patria cu fundul în sus. Ne mai facem bine?

Curg învolburate râuri de compasiune, de empatie și de simpatie. Se-nnoadă în bărbii lacrimile de pe obrăjorii sentimentalilor de serviciu ai patriei. Dacă vii și spui că se mai întâmplă, că din fericire este o simplă entorsă, dacă observi că sportivii se mai și accidentează, înseamnă că în loc de inimă ai o piatră. Și te califici pentru o sesiune de înjurături sau o bătaie cu pietre, ambele venite de la patrioții care stau de strajă la păstrarea neatinsă a mausoleului suflețelului național.

Nu doar sportul are povești emoționante, știați?

Cei puțini care vor trece de primul pasaj al articolul, al acestei mizerii de articol, ar putea avea surpriza să afle că autorul o admiră fără rezerve pe Mihaela. Pentru toate lucrurile bune pe care le-a făcut până acum și pe care cu siguranță le va mai face. Ca mai toată lumea, am aflat prin ce greutăți a trecut ca să ajungă aici, adică printre primele jucătoare de tenis ale lumii. Știu, știm sau credem că știm câte obstacole și dezamăgiri a trebuit să depășească, fiindcă una este să afli și alta este să trăiești nemijlocit încercările pe care le oferă viața fiecăruia dintre noi. Iar asta nu este valabil doar în sport. Ar fi minunat dacă ne-ar atinge corazonul, tot așa ca un cutremur emoțional, și poveștile tinerilor medici, profesori, ingineri, cercetători, chelneri, tâmplari sau zidari care luptă să aibă o viață mai bună. Mai ales ale celor care trăiesc departe de casă, printre străini.

Cuvântul tatălui

Mihaela, pe care nu îmi permit să o numesc Miki cum văd că este la modă, este totuși un caz fericit. Ea spune foarte expresiv povestea omului care a ajuns la liman. Câștigarea turneului de la San Jose a încununat munca și speranțele unei cariere chinuite. Turul de forță de mai bine de o jumătate de an, cu turnee legate ca o salbă, este o formă a revanșei.Tot parcursul de până la San Jose a fost un maraton contra vârstei și a timpului pierdut. Ca orice maraton (limitat, recunosc, tot nu pricep de ce aleargă oamenii maratonul, în special amatorii), uzează fizic și mental. Previzibil, organismul jucătoarei a cedat la un moment dat. S-a întâmplat la Montreal, în meciul cu Svitolina, putea să se fi întâmplat oricând în viitorul apropiat. În intervul oferit Gazetei, tatăl Mihaelei spune că și-a prevenit fiica privind riscurile la care se expune dacă nu ia o pauză. Legat de tatăl Mihaelei, totodată antrenorul ei până mai ieri, să punctăm că de când fata și-a câștigat un statut privilegiat în circuit, domnul Buzărnescu nu o mai însoțește la turnee. Complicată relația fiică-tată, în special dacă ultimul ți-a fost și antrenor. Dar să nu ne îndepărtăm de subiect.

Cultura înjurăturii

Iar acesta este felul în care a reacționat lumea în momentul accidentării Mihaelei Buzărnescu. Nu pot cuantifica suferința ei, nici să ghicesc gradul de suportabilitate la durere. Probabil că destul de jos, date fiind țipetele cumplite. Altfel, manifestare pe un palier comun cu răbufnirile ei din timpul meciurilor. Mai ales verbale, și pe care le știm deja prea bine. Când am scris nu demult despre repetatele derapaje de limbaj ale Mihaelei am fost admonestat și mi s-a atras atenția că înjurătura groasă este parte a identității naționale la români. Că toți înjurăm ca la ușa cortului (Nu, onorat public! Nu și nu!). Și, în consecință, că nu este deloc degradant să debitezi porcării. Nici măcar ca femeie, căci de aceea funcționează egalitatea sexelor.

Horror am reacționat noi

Trecem acum la felul în care reacționăm în fața unei întâmplări până la urmă comune în peisajul sportului. Este o entorsă, stimați concetățeni, nimic mai mult! Și-a sucit glezna, dragilor, așa cum probabil ați pățit cu toții în copilărie. Mă rog, ăia care am mai apucat să alergăm pe maidan sau în curtea școlii. „Horror” nu a fost accidentarea, ci modul în care au ales să o recepteze destui compatrioți. Ei sunt simțitorii de serviciu ai neamului care se opun nesimțiților #nu mai rezist. Sentimentalismul ăsta ieftin, lacrimogenia aceasta de sorginte telenovelisto-manelistă, toate au refulat ca un canal care nu este curățat periodic prin educație. Este canalul bunei cuviințe, al reținerii, al decenței. Cine se mai bagă în așa ceva?

Poți fi suporter sincer al Mihaelei și dacă îi spui ce și când greșește. Nu îi răsplătești frumusețea sacrificiului doar cântându-i în strună și tânguindu-te ca o bocitoare plătită la oră. Greșește grav atunci când înjură și nimeni nu o sfătuiește să se controleze. A greșit atunci când nu a înțeles să ia o pauză, să își odihnească mintea, sufletul și corpul. Prea mult e prea mult! Prea mult tenis. Prea mulți bani câștigați dintr-odată îți pot lua mințile. Mihaela Buzărnescu nu are nevoie de bocitoare, are nevoie de cineva care să o sfătuiască.Toți avem nevoie de așa ceva.

Iar acum simt că urmează înjurăturile și vaietele simțitorilor. Bănuiesc că în ordinea asta.