Talciocul lui Drăgulescu

O expoziţie de medalii, cu aer de tarabă ambulantă. "Marocanul" îşi pune cariera zălog pentru a fi lăsat să-şi rişte sănătatea. Poate viaţa

La 37 de ani şi 32 de medalii câştigate într-o carieră întinsă pe trei sferturi din viaţa trăită, Marian Drăgulescu vrea să mai concureze. Ceea ce este foarte bine. Numai că multiplul campion român al gimnasticii a suferit recent o intervenţie chirurgicală pe inimă, iar normele medicale în vigoare îi interzic deocamdată accesul la competiţii. Drăgulescu se consideră discriminat şi a demarat un protest.

Protest pe tricolor
Imaginea poate fi interpretată în mai multe feluri. Sensibilii ar spune că este emoţionantă. Un mare campion îşi (ex)pune numeroasele trofee pe un drapel tricolor aşternut direct pe caldarâmul din faţa Ministerului Tineretului şi Sportului. Gestul reprezintă un protest adresat Federaţiei Române de Gimnastică, organism care l-a exclus din lotul pentru Campionatele Europene cu startul în luna august. Federalii nuanţează prin vocea antrenorului coordonator Marius Urzică şi precizează că nu este vorba despre o excludere, ci doar despre o neincludere în lot, cauzată de problemele medicale ale sportivului.

Medalii reale, discriminare închipuită
Cei mai puţin sensibili ar observa aerul de talcioc al expoziţiei ad-hoc, lucru care transportă în derizoriu protestul. Dacă ignorăm steagul tricolor care ţine loc de cearceaf, scena seamănă izbitor cu aceea pe care o poţi vedea prin marile capitale europene, unde vânzători ambulanţi, de regulă migranţi, îşi expun marfa de contrabandă şi de calitate ultraîndoielnică. Găseşti acolo la preţuri îmbietoare genţi, ochelari, umbrele, curele, brăţări, toate inscripţionate cu nume de firme celebre, dar absolut false.
Medaliile lui Marian Drăgulescu sunt însă cât se poate de veritabile. 3 medalii olimpice (1 argint, 2 bronz), 10 medalii mondiale (8 aur, 2 argint), 18 medalii europene (10 aur, 6 argint, 2 bronz). La fel de reală este dorinţa „Marocanului” de a mai bifa o competiţie importantă. Problema este dacă el are şi dreptul de a o face pe proprie răspundere. Aşa cum îşi doreşte. Iar medicii sportivi şi oficialii FRG susţin că nu. Nu, pentru că încalcă un cod medical stabilit prin norme europene. În mod normal, aici se încheie discuţia. Şi protestul cu expoziţia-talcioc. Şi nu din cauză că suntem argaţii UE, aşa cum se vaită unii. Când călătorim şi muncim liber prin Europa, ne place că suntem membrii comunităţii. La fel când vin fonduri destinate dezvoltării. Când e cazul să respectăm nişte reguli, ni se inflamează glanda naţionalistă.

Medicina care nu te mai lasă să te sinucizi
Norma europeană nu are ambiguităţi şi prevede un interval de trei luni de monitorizare în urma unei astfel de operaţii. Dacă după această perioadă pacientul este declarat apt de organismul naţional, respectiv Institutul Naţional de Medicină Sportivă, atunci poate concura. Inclusiv la campionate europene sau mondiale. Tot norma europeană în vigoare exclude posibilitatea ca individul să aibă dreptul să concureze pe propria semnătură. Ducând la extrem speţa, nu îl lasă să se sinucidă. Ce trebuie, aşadar, să înţeleagă de aici domnul Drăgulescu? Că asta nu este o ştirbire a libertăţii individuale sau un abuz al lui Marius Urzică şi al Andreei Răducan, ci parte a unui cod de reguli privind sănătatea, care ne permit să trăim mai mult şi mai bine, adică mai sănătoşi. Dovadă media crescută de vârstă a cetăţenilor UE.

Să ştii când să te retragi
Ajungem astfel la partea nespusă a poveştii. Datorită progreselor importante ale medicinei, nu doar că oamenii de rând trăiesc mai mult şi mai sănătoşi. Graţie dezvoltării uriaşe a medicinei sportive şi a revoluţiei în domeniul stimulentelor şi procedurilor neconvenţionale (vecine bune cu dopingul, brrr!) Marian Drăgulescu şi alţii ca el se mai pot gândi să concureze la 37 de ani. Cu un sfert de veac în urmă, campionii gimnasticii erau bătrâni la 20 de ani! Aceeaşi medicină care i se pare că îl persecută acum i-a dat prilejul lui Drăgulescu să fie sportiv activ la aproape 40 de ani!
Nu în ultimul rând, ar mai fi ideea că ar trebui să ştii când să te retragi, chiar dacă ţi se pare că mai poţi. Să ştii când să renunţi cu demnitate înainte de a plonja în ridicol, pentru a nu altera o imagine clădită în 20 de ani de muncă. Să te retragi nu ca să începi să mori lent, ci pentru a începe viaţa de dincolo de aparatele de concurs. Care poate fi tot acolo, dar lângă ele, nu pe ele. Şi nu, nu l-aş bănui de lăcomie pe Drăgulescu, cum sugerează unii că ar vrea să mai împuşte nişte bănişori. Încă mai cred că marii campioni sunt clădiţi din altă fibră.