Mesajul francez

Solidaritatea. Munca în grup a unor oameni animaţi de un ţel comun. Asta ne-a arătat echipa antrenată de Didier Deschamps, el însuşi un model de abnegație și disciplină ca jucător

Nu prea ştim ce vrem, ce ne dorim. Cel puţin nu la fotbal, poate în viaţa de zi cu zi ne descurcăm mai bine. Am avut o finală cu goluri multe, cu momente spectaculoase şi cu o încleştare fizică prea puţin sesizată. Cu toate astea, vorbim economic despre jocul etalat de Franţa şi de Croaţia şi divagăm în exces pe marginea componenţei etnice a câştigătoarei ori despre cum se dădeau în spectacol preşedinţii Emmanuel Macron şi Kolinda Grabar-Kitarovici.

Aşadar să nu uităm fotbalul, rătăciţi prin îmbrăţişările doamnei Kitarovici. După un post de aproape 30 de ani, cu dezlegare scurtă în ’98, la acel 3-0 de la Paris administrat Braziliei de Franţa (tot Franţa, detestata noastră de serviciu!), iată, am avut parte în sfârşit de o finală mondială cu goluri multe. Nu mai puţin de 6 la număr. Sarea şi piperul fotbalului, nu se spune aşa în lumeea stadioanelor? Iar specialiştii, că de-aia se află ei pe planetă, ca să strice cheful microbistului obişnuit, deplâng deja nivelul tactic scăzut al meciului. Dânşii nu aplaudă golul extraordinar al lui Mbappe, ei identifică greşelile individuale care au minat efortul grupului. Sau măcar puteau să îl compromită, vezi prostia lui Hugo Lloris, care a vrut să îl dribleze pe Mandzukici.

Statistic, 4-2 este cel mai întâlnit scor al finalelor de Cupă Mondială. 4-2 a fost scorul primei finale, la Montevideo în 1930, când Uruguay învingea Argentina. 4-2 a arătat tabela şi în 1938, când Italia se încorona campioană a lumii pentru a doua oară, învingând Ungaria. Şi tot 4-2 a fost pe Wembley în 1966. E adevărat că după prelungiri, când Anglia bătea Germania şi câştiga ceea ce avea să rămână singurul ei titlu din istorie. Până acum sau, cine ştie?, poate că în veacul vecilor. Dar veţi fi de acord sper că un 4-2 în finala Cupei Mondiale din 2018 are totuşi altă valoare faţă de un 4-2 din ’30 sau ’38, pe când se juca fotbal cu basca pe cap. Sau cam pe acolo.

A fost 4-2 pentru Franţa în faţa unei naţionale croate care a nu şi-a abandonat nicio clipă filosofia jocului combinativ. O echipă marcată de personalităţile lui Rakitici şi Modrici, a căror consistenţă în joc hrăneşte ofensiva unde neiertătorul Mandzukici nu lipseşte niciodată la apel. Croaţia a întâlnit însă o echipă care a atins apogeul noţiunii de grup unit. Atât de cântatul concept de grup unit şi-a găsit în Franţa lui Deschamps o ilustrare perfectă. De la Griezmann până la Kante şi Umtiti, toată lumea a muncit cot la cot, animată de o solidaritate exemplară. Probabil că acesta este mesajul cel mai frumos transmis de noua campioană mondială. Solidari, nu solitari. Orchestră acordată, cu dirjor sobru, nu taraf de lăutari virtuozi care cântă după ureche.

Croaţia activă s-a lovit de Franţa reactivă şi s-a fisurat. Nu mult, suficient însă ca prin fantele create Pogba şi Mbappe să îl execute pe Subasici. Franţa nu stăpâneşte doar meşteşugul posesiei, ci şi arta de a absorbi şi de a prelua forţa adversarului. Franța a fost spadasinul elegant care te străpunge când te aștepți mai puțin, nu soldatul pedestru care taie cu paloșul în stânga și în dreapta. Asta este posibil prin disciplină asumată inclusiv de personaje folclorice precum Paul Pogba şi graţie unei calităţi tehnice remarcabile a tuturor componenţilor lotului.

Franţa şi Croaţia au fost cele mai bune formaţii prezente la Cupa Mondială, iar prezenţa lor în finală s-a constituit în cuvenita răsplată. Dacă viitorul fotbalului poate fi citit prin imaginea acestor finaliste, nu ar trebui să ne îngrijorăm. Dimpotrivă. Şi probabil că marele fotbalist al anilor care vin arată ca Mbappe, urmaşul de drept al lui Pele.