Rasism vândut ca umor

Asta este caricatura din Charlie Hebdo, nu altceva. Greşesc cei care cred că exagerăm şi că trebuie să mergem mai departe ca şi cum nu s-a întâmplat nimic

Lipsiţi de umor, australienii au preferat să stea de vorbă cu Darren Cahill. Deh, ei nu au Cangoo Hebdo! Păcat, puteau s-o pună şi ei de-o caricatură. De o satiră, să „ne” mai râdem şi noi. De exemplu, cu Simona Halep jucând la perete în marsupiul celebrului ei antrenor.

Muşchetari sau muschetari?

Deocamdată, să salutăm declaraţia lui Ilie Năstase referitoare la desenul în care o creatură cu părul vâlvoi ridică deasupra capului trofeul, strigând „Ferraille, ferraille!”. Atâta doar că desenul reprezintă Cupa Muschetarilor, nu „Suzanne Lenglen”, trofeul decernat în întrecerea feminină. O scăpare a caricaturistului? Nu se poate, ei care ştiu că rromii strigă „Fiare vechi, fiare vechi cumpăr!” să confunde trofeele? Sau este o trimitere subtilă la Nadal? Adică…? Ei, nu se poate! Dar hai să vedem comentariul fostului număr 1 mondial.

„Am văzut ce au făcut, dar e un jurnal de satiră, nici nu ar trebui să le răspundem. Dacă ei consideră că trofeul de la Roland Garros e fier vechi, deşi valorează peste 2 milioane de euro, înseamnă că sunt proşti. Ce să le spui proştilor?”

Diplomaţia doamnei ambsador

Uite că atunci când vrea, Ilie poate să fie sarcastic fără să sară calul. Oricum, pe o scală a umorului legată de tenis, al lui Ilie este de Grand Slam, iar al tipilor de la Şarli, de turneu sătesc. Pe acelaşi spinos subiect – să ne simţim ofensaţi ori să trecem senini mai departe?- doamna ambasador Michele Ramis s-a simţit obligată la o precizare. Ceea ce este foarte bine, căci în astfel de situaţii tăcerea acuză. Diplomată, cum altfel?, doamna Ramis ne ţine o scurtă prelegere despre libertatea de exprimare şi a presei, ca valori fundamentale ale Republicii Franceze. Apoi precizează că subiectul caricaturii care ne-a inflamat pe unii dintre noi, românii, este responsabilitatea strictă a autorului acesteia şi nu exprimă sentimentele opiniei franceze faţă de Simona.

Ca de la umorist la umorist terorist

Frumos! Acum ne-am liniştit. Dacă opinia franceză crede că vindem metale preţioase, şi nu fier vechi, iar după asta, numai după asta, cântăm ceva la vioară, atunci datele problemei se schimbă fundamental. Cum vă explicaţi însă, Excelenţă, că domnii caricaturişti când sunt ei ţinta unei ironii îşi pierd ireversibil umorul? Bunăoară, la scurt timp după oribilul atentat de la sediul redacţiei, numitul Dieudonne a postat pe Facebook mesajul „Je me sens Charlie Coulibaly!”. Drept răspuns, ca de la umorist la umorist, l-au dat în judecată pe autor. Pentru cei care nu ştiu, Dieudonne este şi el tot un umorist francez. Unul destul de popular şi de prizat de o anumită categorie de public din Hexagon.

La el nu se mai aplica libertatea cuvântului?

Dieudonne M’Bala M’Bala, fiu al unui camerunez şi al unei franţuzoaice, este un personaj controversat. Rău de gură, acuzat nu o dată de antisemitism şi de revizionism, colecţionar de amenzi şi de condamnări pentru calomnie, dar cetăţean cu drepturi depline al Republicii Franceze, inclusiv dreptul fundamental la libertatea de expresie. Chestionat de judecător ce a vrut să comunice prin acel mesaj, Dieudonne a spus că se simte un umorist vânat ca un terorist. De unde şi includerea în mesaj a numelui Coulibaly, unul dintre autorii atentatului. 10.000 de euro şi două luni de închisoare l-a costat acel mesaj, care a fost considerat apologie a terorismului. Dar dacă era incitare şi apologie a terorismului, de ce numai atât? De ce o pedeapsă atât de blândă? Ceva nu se leagă.

O mostră de umor. Adevărat

Delicat subiect, credem că şi pentru doamna ambasador al Franţei. În loc de o concluzie moralizatoare la controversa creată de caricatura cu mesaj rasist din Charlie Hebdo (asta este, nu umor, nu satiră!), vă propun mesajul postat de un cititor pe gsp.ro. „Dacă noi chiar aveam nevoie de «fer», Tour Eiffel era acum cât un breloc”. Parcă ăsta mai seamănă a umor şi a (auto)ironie, nu?

Foto: facebook.com/danalexeautor