Feminin, nu feminist

Isprăvile Simonei Halep dau şi o dimensiune tematică tenisului fetelor. Foarte important, îl salvează din încremenirea la care a fost condamnat prin dubla regenţă Federer-Nadal

Oamenii continuă să comenteze frenetic victoria Simonei. Ceea ce nu este rău deloc, poţi avea o părere fără să fii ori să te proclami specialist. Sporturile care nu sunt înţelese de orice categorie de public, ci doar de practicanţi şi, eventual, de arbitri, îşi merită impopularitatea.

Acum avem vertijuri estetice!
Altceva pare un pic ciudat, dacă nu cumva caraghios. La două, trei zile distanţă de finala feminină, discuţiile au derapat spre zona estetică. Adică nu ştiu dacă înţelegeţi cum devine treaba, stimaţi tenismeni şi teniswomene. După sforţări supraomeneşti ale Simonei şi ceva început de ulcer pentru o parte dintre fidelii ei susţinători, iată, trofeul de la Roland Garros este adus în România după 40 de ani. Şi nu oricum, ci cu sacrificiu, cu suferinţă, cu ştaif de campioană. I se şi ni se cântă imnul, ne bucurăm, care cu lacrimi în ochi, care cu vreun pai, tot în ochi. Dar, dragă, ce să vezi, acum suntem cotropiţi de criterii artistice. Să nu îţi iei câmpii spre Musee D’Orsay?

Ţiriac a observat ceva, n-a dat cu bâta-n baltă
A fost suficient ca Ion Ţiriac să afirme că i s-a părut o finală modestă, că au şi apărut prozeliţi ai ideii. A spus Ţiriac o tâmpenie? Nu, dar observaţia fostului număr 8 mondial (iac-aşa, Ţiri a fost al optulea jucător al lumii prin ’68!, tare, nu?) nu trebuie supralicitată. Mai ales că a existat şi o completare a declaraţiei, în care domnul cu mustaţă sublinia extraordinara putere de revenire a Simonei. Aşa este, nu ne-am răsfăţat cu cea mai frumoasă partidă posibilă. Lasă că am avut una superbă în 2014, când pe Simona o bătea Şarapova! Dar să nu amestecăm aiurea lucrurile. Faptul că întâlnirea dintre Halep şi Stephens nu a fost un mare spectacol al tenisului nu înseamnă că am avut o finală urâtă. Dramatismul, intensitatea şi implicarea noastră emoţională au compensat aspectul frust al finalei. Frust, nu frustrant!

Veritabila decepţie, finala masculină
Îndrăznesc să cred că şi pentru un spectator neutru, presupunând că există această specie stranie în sport, meciul dintre Simona şi Sloane a însemnat mai mult decât finala masculină, Nadal-Thiem. Aceea, decepţie! Acela, meci anost, unidirecţional, previzibil, lipsit de sare, piper şi alte condimente indiene pe care oricum nu ştim să le folosim. Căci, în afară de prea numeroasele ticuri ale numărului unu mondial şi o victorie a lui uşor de anticipat, în 3 seturi, cu ce rămânem? Poate cu prezenţa lui Ken Rosewall, fostă glorie a defunctului tenis australian, la festivitatea de premiere.

Între The Wall şi Zidul Nadal
Şi cu apariţia absolut neaşteptată a lui Roger Waters, cel care a prezentat Cupa Muschetarilor înainte de începerea meciului. Mă rog, comentatorilor le-au cam scăpat momentul şi personajul. Logic, la ce îţi foloseşte azi să îl recunoşti/ştii pe unul dintre membrii fondatori Pink Floyd? Trupa aia însăşi fiind o chestie antică şi psihedelică numai bună ca să ne dăm, unii, rockeri melomani. Trecem peste Zidul de ignoranţă şi ne întoarcem la tenis, la respectul vecin cu frica arătat de austriacul Dominic Thiem în faţa unui Rafa Nadal mereu reîncărcat, cu muşchii plesnind din tricoul mulat, expediind acele mingi cu spin şi cu spini pentru adversari. Şi constatăm ce am mai constatat şi altă dată.

Dor de copii-minune
Că Nadal şi Federer trebuie să se pensioneze pentru ca băieţii ăştia care nici măcar nu mai sunt nişte puşti să câştige şi ei ceva. Thiem are aproape 25 de ani, l-a învins până acum de 3 ori pe Nadal, dar în finală s-a prezentat ca un copil cu tema neterminată în faţa profesorului. Sigur, îi iubim, îi admirăm, îi preţuim şi îi venerăm pe Roger şi pe Rafa, dar parcă simţim nevoia de personaje noi. Ştiţi, bătrânul Ken Rosewall, de astăzi câştiga primul Roland Garros în 1953. La 19 ani. Ca Rafa. Asta apropo de precocitate şi de impresia noastră că lumea doar evoluează. Parafrazându-l pe Roger Waters, putem spune aşadar „Dominic, what have you done?”. Sau chiar „Rafa, leave them kids alone!”.

Mesajul Simonei
Fără să fie un copil-minune, Simona Halep oferă tenisului feminin exact doza de prospeţime care lipseşte celui masculin. Şi acesta este un mesaj pe care îl transmite campioana din România. Fără să fie o nou-venită printre cele mai bune, ea este adierea de aer proaspăt. Ea este personajul inedit. Vedeta antivedetă. Ea reprezintă revolta celei care nu este nici candidată la coperte de reviste glamour, nici răsfăţata organizatorilor, nici protejata arbitrilor. Este cea care munceşte. Victoria Simonei la Roland Garros este o răzvrătire împotriva sistemului.

Din acest motiv, aş fi mai reţinut în faţa teoriei că nu merită să pierzi vremea cu meciurile fetelor. Dar să îl vezi pe Rafa cum se scarpină în fund şi câştigă al 11-lea titlu la Paris vi se pare o chestie simpatică?