Cu stil, impresionant. Emoţionant

Aşa a fost victoria Simonei Halep în faţa Garbinei Muguruza, care doar cu o zi mai devreme o spulberase pe Şarapova

Înainte de meci.
Te gândeşti. E în regulă, noi suntem suporterii ei din oficiu. Ţinem cu ea, uneori o încărcăm cu pretenţii peste puterile omeneşti. Deci vrem să câştige, sperăm că o va face. Dar ceilalţi? O fi toată lumea asta (bună) nebună? Şi Chris Evert, şi Kim Clijsters, şi Mats Wilander? Toţi susţin că Simona Halep este favorită în faţa Garbinei Muguruza. Nu net, dar favorită. Să nu ştie niciunul că spaniola tocmai ce a demolat-o pe Şarapova? Ce ştiu ei şi nu ştim noi? Poate că ei uită ce a fost anul trecut la Cincinnati, când Muguruza câştiga cu 6-1, 6-0.

Primul set
Simona nu a uitat. Sigur nu. 5-0 pe Philippe Chatrier în primul set al semifinalei în faţa câştigătoarei din 2016 este un răspuns răspicat. Nu îmi este frică de tine, de jocul tău ofensiv, agresiv! Nu mă complexează silueta ta de atletă perfectă, privirea oţelită, rochia elegantă concepută special de Adidas!
Uite, mie nu îmi dau decât o ţinută standard cei de la Nike (ce-o fi în mintea lor?). Dar îţi iau setul cu 6-1. Pe tenis. Jucând mai bine, mai echilibrat. Cu lovituri variate. Când pe corpul tău perfect, când la muchiile terenului, mereu aproape de linia de fund, atentă să nu îţi dau aer. Cu mâna sigură, prelungire a minţii în stare de alertă.

Setul doi
Muguruza începe să se ridice. Înţelege că trebuie să scurteze schimburile de mingi. Face pasul în faţă. Simona nu pare afectată, dar simţi că s-a relaxat. Instinctiv. Corpul şi creierul îşi cer dreptul la o scurtă odihnă. Nu a început doar al doilea set, ci un alt meci. Aşa este tenisul, un mănunchi de meciuri de culori diferite. În primul a fost roz, acum bate în albastru. După 1-0, 1-3. Bun, ce credeam însă, că o partidă în faţa unei duble câştigătoare de Grand Slam poate fi doar o promenadă? Problema este că Simona seamănă cu Simona din primul set al întâlnirii cu Angelique Kerber. Nu întru totul. Se adună repede şi echilibrează lupta. 4-4, apoi acel game uriaş, greu, obositor, nesfârşit, dureros, dar, of, victorios. 5-4. A fost acolo o intensitate imensă. Accesibilă doar campionilor veritabili. Dacă nu a fost dintotdeauna, Simona s-a clădit să fie o mare campioană. Împreună cu nişte oameni, dar, de fapt, singură.

Meci! 6-1, 6-4. Finală! Încă una. Gata, acum!
Ce versiune a Simonei am avut în faţa Muguruzei care, pe propriul serviciu, a cedat la zero ultimul game? Superlativul. Chipul ei de sărbătoare, care ne dă şi nouă prilejul să ne bucurăm. O atitudine de învingătoare, dar una pe care succesul nu o schimonoseşte cum se întâmplă cu altele, cu alţii. Acesta este unul dintre mesajele tăcute pe care ni le transmite Simona Halep.

De acum privirile sunt înainte, spre finala de sâmbătă. A mai fost acolo, ştie ce vrea, contează prea puţin ce ne dorim noi. Şi da, Kim şi Chris şi Mats ştiau ei ce ştiau. Dacă aţi văzut-o pe Clijsters după meci, i-aţi observat bucuria din glas şi din priviri. Un gând naiv, na, aşa la cald. Poate Kim este zâna bună a Simonei. Ocroteşte-o, Kim, fă-i vrăji albe!